Dreptarul învăţăturii sănătoase

Scurte culegeri de temelie despre adevărurile dreptei credinţe:

  • din Sfânta Scriptură
  • din Sfinţii Părinţi
  • şi din Îndrumările Părintelui Iosif Trifa,
    profetul vremilor noastre,
    om trimis de Dumnezeu neamului şi Bisericii noastre,
    iniţiatorul Lucrării profetice Oastea Domnului.

Culegere şi îngrijire de Traian DORZ

Dreptarul învăţăturii sănătoase ne arată:

  1. ce este Oastea Domnului;
  2. cum trebuie să înveţe,
  3. cum trebuie să creadă,
  4. cum trebuie să trăiască toţi cei care fac parte din Oastea Domnului.

“Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Iisus” (II Tim. 1, 13).

  • Ioan 7, 16
    “Deci le-a răspuns Iisus şi a zis: “Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis”.”
  • Fapte 2, 42
    “Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.”
  • Rom. 6, 17
    “Mulţumim însă lui Dumnezeu că, (deşi) eraţi robi ai păcatului, v-aţi supus din toată inima dreptarului învăţăturii căreia aţi fost încredinţaţi.”
  • Rom. 12, 7
    “…dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură!”
  • I Cor. 11, 2
    “Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat.”
  • II Tes. 2, 15
    “Deci dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.”
  • I Tim. 6, 3-5
    “Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat care nu ştie nimic (…). Depărtează-te de unii ca aceştia.”
  • I Tim. 6, 12
    “Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori.”
  • I Tim. 6, 20
    “O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase.”
  • II Tim. 1, 13
    “Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus.”
  • II Tim. 2, 1-4
    “Tu deci, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus.
    Şi cele ce ai auzit de la mine cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii.
    Sufere împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus.Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste.”
  • Tit 1, 9
    “Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici.”
  • Tit 2, 7-8
    “Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învăţătură neschimbare, cuviinţă, cuvânt sănătos şi fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi.”
  • Evrei 13, 9
    “Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine, cele de multe feluri…”
  • II Ioan 10-11
    “Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.”
  • În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iisus Hristos,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
Slavă veşnică Ţie

Pentru că Tu eşti Adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, Desăvârşita Lui Înţelepciune, Nemărginita Lui Dragoste şi deplina împlinire a acestora,

şi pentru că Tu ai venit în lume să ne descoperi Voia Tatălui nostru Ceresc şi, trăind-o în primul rând Tu Însuţi în cea mai desăvârşită ascultare, ne-ai dat nu numai Modelul acestei trăiri, ci şi puterea ei,

şi pentru că prin viaţa Ta şi prin moartea Ta Tu ne ai arătat că Taina Voii lui Dumnezeu este ascultarea, că rodul ascultării este sfinţirea şi că răsplata sfinţirii este viaţa veşnică…

Te rugăm, ajută-ne ca şi noi toţi să devenim robi şi fii ai lui Dumnezeu, ca să ne faci vrednici de moştenirea şi cununa Ta.

Slavă veşnică Ţie,
Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu,
Iisus Hristos!

Dreptaru-nvăţăturii sănătoase

Dreptaru-nvăţăturii sănătoase,

Iisus iubit, ni-e Sfântul Tău Cuvânt,

şi-n lupta împlinirii-i credincioase

stă fericirea sufletului sfânt.

Puterea lui veghindu-ne cărarea,

iubirea lui fiindu-ne îndemn,

sfinţirea lui ne va-nsoţi lucrarea

şi harul lui, al frunţii noastre semn.

Credinţa lui, crescându-ne curată

în rodul ei ajuns desăvârşit,

va fi-mplinirea noastră-adevărată

şi slava noastră fără de sfârşit.

Hristos e-a noastră Veşnică Avere,

Hristos, rodirea noastră-n Duhul Sfânt,

Hristos e-a noastră Viaţă şi-Nviere,

Hristos, cerescul nostru Legământ.

Dreptaru-nvăţăturii sănătoase,

ajută-ne, Iisuse, să-l ţinem,

ca la sfârşitul luptei credincioase

Cununa răsplătirii s-o avem!…

capitolul 1

DREPTARUL ÎNVĂŢĂTURII SĂNĂTOASE

Slăvit să fie Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a adus în lume vestea cea luminoasă a mântuirii şi ne-a arătat calea cea dreaptă spre ea. Această cale dreaptă este învăţătura sănătoasă care ne-a fost dată ca un dreptar după care, umblând şi lucrând, să putem ajunge cu bine la cer, ţinta alergării şi călătoriei noastre. Învăţătura sănătoasă ne este nouă de cea mai mare trebuinţă pentru mântuirea sufletului, precum îi este albia dreaptă şi adâncă unei ape ce curge spre oceanul unde trebuie să ajungă: căci, dacă “cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” – după cum scrie la Romani 10, 10 – apoi, desigur, este de cel mai mare preţ ca mărturisirea, adică învăţătura, să fie dreaptă, pentru ca şi credinţa propovăduită de ea să fie adevărată.

Nimeni nu poate avea o credinţă adevărată şi dreaptă dacă nu are mai întâi o învăţătură dreaptă şi adevărată. Căci mai întâi vine învăţătura – şi apoi vine credinţa, după cum iarăşi este scris: “…credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 17). De ce sunt atâtea credinţe greşite azi în lume? Pentru că sunt tot atâtea învăţături greşite şi atâţia învăţători greşiţi! De ce sunt atâtea neînţelegeri între fraţi? Pentru că cei mai mulţi nu cunosc şi nu ţin dreapta învăţătură, cea sănătoasă, lăsată nouă de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, apoi transmisă prin Sfinţii Săi Apostoli şi prin urmaşii acestora – părinţii şi înaintaşii noştri în dreapta credinţă… Şi, dacă nu cunosc dreptarul acestei învăţături bune, fie că se lasă amăgiţi de învăţături străine, care îi ispitesc şi îi atrag, fie că din neştiinţă răstălmăcesc Scripturile învăţând apoi rău, spre pierzarea lor şi a celor ce-i ascultă. Iată, aşadar, de ce mare preţ este ca fiecare dintre noi să cunoaştem adevărata învăţătură a Sfintei Evanghelii, nu numai pentru a ne îndruma bine pe noi şi pe alţii potrivit ei, ci şi pentru a ne feri de cei care vin spre noi cu o învăţătură deosebită, care atrage după ea şi credinţele pierzătoare.

O lucrare sufletească, chiar evanghelică fiind, oricât de frumoasă şi clară a fost ea la început, dacă nu va fi bine îndrumată printr-o sănătoasă învăţătură şi printr-o cumpătată ascultare, în curând se va fărâmiţa în partide, se va dezbina în interpretări, se va ruina prin neascultare şi se va nimici prin păcat. Întocmai ca o apă care, deşi ţâşneşte dintr un izvor limpede şi puternic, dacă nu are o albie dreaptă şi adâncă, în curând se va împrăştia şi se va lăţi, devenind o mlaştină urât-mirositoare şi plină de tot felul de urâciuni. De aceea, dacă nu vrem să pierim în păcatele neascultării şi în pustiirea dezbinărilor, ci să ajungem la minunata mântuire a sufletului nostru, a familiei noastre, a poporului nostru şi a tuturor semenilor noştri, aducând un rod sănătos şi vrednic pentru Hristos, atunci trebuie neapărat să ne pătrundem cu toţii până în adâncul sufletului nostru de aceste două mari adevăruri:

Întâi, că trebuie să cunoaştem dreapta şi sănătoasa învăţătură pe care ne-a lăsat-o nouă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar după El, marii noştri înaintaşi pe care trebuie să-i urmăm şi noi întocmai.

Apoi, că trebuie să ţinem această învăţătură întocmai aşa cum ei ne-au lăsat-o, neadăugând şi nescăzând nimic din ea, ci ajutând şi pe alţii să o ţină la fel şi ei.

Nimeni dintre noi nu va putea avea, nici acum şi nici în Ziua Judecăţii, nici o dezvinovăţire în faţa lui Dumnezeu pentru nici un fel de nepăsare şi de nesupunere faţă de întreagă învăţătura aceasta. Ci fiecare dintre noi avem deplina şi veşnica datorie să o cunoaştem şi să o ţinem în totul şi întocmai, cu toată curăţia şi dragostea inimii noastre, mântuirea noastră veşnică fiind legată în totul de împlinirea acesteia.

Pentru a fi cunoscute şi pentru a-i îndrepta pe cei care, cu o inimă dornică de mântuire şi curată în ascultare, voiesc să-I slujească în chip vrednic lui Dumnezeu, am cules şi am strâns la un loc o parte din cele mai de seamă şi mai temeinice dintre aceste mântuitoare învăţături. Aceste mărgăritare de mare preţ sunt scoase din marea comoară a Înţelepciunii Dumnezeieşti. Şi, deşi sunt numai atât de puţine, credem că ele vor fi îndeajuns pentru orice suflet sincer şi smerit care doreşte şi se luptă cu adevărat – călăuzindu-se după ele – să ajungă la un sfârşit biruitor.

Aceste învăţături nu sunt nişte legi aspre şi nişte porunci împovărătoare – ca în Legea Veche – greu de ţinut şi chinuitoare la împlinit, ci sunt ca nişte lumini minunate şi ca nişte stâlpi cereşti aşezaţi de-a lungul drumului nostru întunecos şi primejduit din cauza ispititorului, pentru a putea vedea bine calea şi pentru a ne putea îndruma sănătos spre ţinta cerească. Oricine se va călăuzi ascultător şi statornic după ele va ajunge să vadă, cu bucurie, faţa şi mântuirea lui Hristos. Cine nu vrea să le cunoască şi să le primească de bunăvoie şi din dragoste, acela este liber să facă ce vrea. Nici Dumnezeu, nici Biserica Lui nu obligă pe nimeni cu de-a sila să-şi ia crucea şi să L urmeze pe Hristos. Numai cine vine de bunăvoia lui şi din dragoste pentru Dumnezeu, acela este binecuvântat şi primit.

Cum aceste învăţături sunt alese şi aşezate aici, în chip deosebit, pentru cei care s-au înrolat şi se vor mai înrola de bunăvoie în frăţietatea duhovnicească a Oastei Domnului, dorim ca ele să fie adânc cercetate şi însuşite, cu toată dragostea şi stăruinţa, de către toţi fraţii şi surorile noastre, cunoscând că acesta este un sprijin în dobândirea mântuirii pentru care ei s-au predat Domnului şi au pus un legământ veşnic cu Dumnezeu. Aceste învăţături, fiind în totul întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, apoi pe Tradiţia Bisericii noastre, adică pe cuvintele Sfinţilor Părinţi, şi de asemenea pe cuvintele părintelui nostru duhovnicesc, preotul Iosif Trifa, prin care Duhul Sfânt a întemeiat Lucrarea Sa, Oastea Domnului, – spunem cu toată tăria că ele sunt înalt obligatorii pentru fiecare suflet care se înscrie de bunăvoie în Oastea Domnului Iisus Hristos. De aceea, toate aceste învăţături, punct cu punct, trebuie să fie cunoscute şi studiate, cu stăruinţă şi rugăciune, nu numai de către fiecare ostaş în parte, ci şi în familiile fraţilor şi în şcolile biblice frăţeşti. Însuşirea lor de către toţi fraţii şi vegherea cu stăruinţă a fiecăruia pentru trăirea acestora este necesară nu numai pentru împlinirea datoriei mântuirii noastre, ci şi pentru a şti să deosebim învăţăturile străine şi a ne feri de ele, spre a nu ne pierde mântuirea pe care am câştigat-o prin Crucea lui Hristos.

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisuse Hristoase, Te rugăm, trimite-ne de la Tatăl pe Duhul Sfânt, după cum ne-ai promis, ca El să ne înveţe în toate aceste adevăruri, să ne ajute în împlinirea lor şi să ne dea putere de biruinţă împotriva tuturor ispitelor şi a împotrivitorilor care se vor lupta cu noi ca să ne abată sau să ne prăbuşească de pe calea sfântă a mântuirii Tale pe care am pornit.

Te rugăm din tot sufletul nostru să binecuvântezi aceste sfinte învăţături şi îndemnuri lăsate de Tine spre mântuirea tuturor acelora care le vor citi şi le vor urma, făcând mintea noastră să le înţeleagă limpede, inima noastră să le iubească fierbinte şi viaţa noastră să le împlinească cu bucurie.

Te rugăm, Doamne Duhule Sfinte, fă-ne pe toţi ostaşii Tăi să înţelegem că Oastea Domnului este lucrarea Ta şi că învăţăturile acestea sunt poruncile şi condiţiile Tale pentru mântuirea fiecăruia dintre noi.

Te rugăm, fă-ne pe toţi şi în orice vreme să nu uităm niciodată că Lucrarea Oastei este a Ta, ca să umblăm în ea fiecare cu frică şi cutremur, spre a ajunge odată la răsplata şi cununa cerească ce le-ai promis Tu acelora care vor avea şi vor împlini aceste învăţături cu credincioşie până la sfârşitul vieţii lor. Amin.

Traian Dorz

Scurtele, dar însemnatele învăţături cuprinse în această lucrare sunt culese din Tradiţia Bisericii noastre, respectiv din scrierile Sf. Părinţi şi, mai ales, din cartea “Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă”.

Îndemnăm pe toţi fraţii şi îndeosebi pe cei lucrători care doresc să cunoască şi mai adânc aceste învăţături, să-şi procure această carte şi s-o cerceteze temeinic.

Hristos steagul Său Şi-l ridică

Hristos Steagul Său Şi-l ridică,

solie cerească purtând,

tăriile toate despică,

Slăvita-I chemare strigând:

    Hristos porunceşte: Porniţila munca credinţei uniţi,s-ajungă pe-ntregul pământ

    un Domn, şi un Crez, şi-un Cuvânt.

Un steag se ridică spre soare,

mai sus, mai frumos strălucind,

e Crucea mereu salvatoare,

cereasca poruncă vestind:

O goarnă cerească răsună,

în larg şi-n adânc străbătând,

în lume-aducând Vestea Bună,

pe toţi pentru ea-nflăcărând.

O sabie sfântă străluce

şi-ndeamnă viteaz: Îndrăzniţi,

Hristos, şi Credinţă, şi Cruce

iubindu-le-n veci, biruiţi.

Credinţa străbună ne-aşteaptă

uniţi să-i slujim credincios,

o singură cale: cea dreaptă,

şi-o singură ţintă: Hristos.

capitolul 2

ÎNVĂŢĂTURA OASTEI DOMNULUI

Oastea Domnului, fiind o frăţietate de luptă duhovnicească născută în Biserica noastră drept-credincioasă şi având ca scop o mai puternică şi vie trăire pentru dobândirea mântuirii sufleteşti, n-a avut şi nu are o altă învăţătură decât cea a Bisericii noastre strămoşeşti. Dreptarul sfânt al dreptei învăţături după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre a fost de la început şi trebuie să fie până la sfârşit îndrumătorul şi călăuzitorul Oastei Domnului.

Părintele Iosif Trifa, acest mare om al lui Dumnezeu şi al Bisericii, a mărturisit atât cu graiul, cât şi cu scrisul său, de nenumărate ori, ca iniţiator şi îndrumător al Oastei Domnului, că aceasta nu are şi nici nu va avea vreodată o altă învăţătură, deosebită de a Bisericii; că Oastea Domnului va păstra neschimbată, pe totdeauna, învăţătura lăsată nouă de Hristos şi de marii noştri înaintaşi în Biserica noastră strămoşească; că el a primit întru totul de la Duhul Sfânt toată lumina şi călăuzirea după care să îndrume această uriaşă Lucrare evanghelică a lui Hristos, Mântuitorul nostru.

Toate învăţăturile din cărţile şi din foile scrise de el timp de 15 ani de zile – de la înfiinţarea Oastei Domnului, la Anul Nou 1923, şi până la 12 februarie 1938, data când el a trecut la Domnul – sunt întemeiate numai şi numai pe Cuvântul Sfintelor Scripturi şi pe îndrumările Sfinţilor Părinţi bisericeşti. Aceasta pentru a-şi împlini cu toată credincioşia sfânta lui datorie faţă de dreapta învăţătură de care era convins. Şi pentru a lega şi sufletele noastre, ale tuturor copiilor lui sufleteşti, de această neclintită Stâncă mântuitoare – singurul adevăr mântuitor pentru noi şi pentru câţi vor mai veni în urmă.

În tot ce a învăţat şi a trăit, Părintele Iosif a urmat îndeaproape învăţătura şi pilda marilor săi înaintaşi – profeţii şi părinţii noştri în Hristos – mai ales pe cele ale Sfântului Apostol Pavel şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Aceşti doi mari şi viteji ostaşi ai lui Iisus Biruitorul şi Mântuitorul i-au fost Părintelui Iosif model de luptă şi de apostolie, de la începutul preoţiei lui din 1911 şi până la sfârşitul vieţii sale în 1938.

Toată uriaşa sa luptă şi operă, cu minunatul rod al Oastei Domnului, care numără sute de mii de suflete întoarse la Dumnezeu şi născute din nou prin Evanghelie şi puterea Duhului Sfânt – în ţara noastră şi mult peste hotarele ei – sunt o minunată dovadă a asemănării lui cu marii săi înaintaşi; o puternică mărturie că roadele vii şi sfinte ale muncii şi jertfei lui au fost şi sunt binecuvântate de către Duhul lui Hristos, Mântuitorul nostru.

Viaţa Părintelui Iosif, care s-a asemănat atât de mult cu viaţa acestor mari profeţi ai lui Dumnezeu, după cum s-a asemănat şi moartea lui cu moartea lor, îl aşază pe totdeauna, prin adevărul şi roadele aduse de acestea, în rândul marilor trimişi ai lui Hristos, Domnul nostru, făcându-l vrednic de o preţuire deosebită şi de o ascultare deplină din partea fiecăruia dintre noi.

De aceea, pentru noi, ostaşii Domnului – care prin el am fost chemaţi şi aleşi să ne aflăm şi să ne lucrăm până la capăt mântuirea noastră (cf. Filip. 2, 12) potrivit învăţăturilor propovăduite de el, în Oastea Domnului, în care de bunăvoia noastră am intrat, – cunoaşterea şi urmarea întocmai a acestor învăţături este de cea mai mare însemnătate. Pe urmele Mântuitorului nostru Iisus Hristos noi mergem păşind după Sfântul Apostol Pavel, după Sfântul Ioan Gură de Aur şi după părintele nostru Iosif Trifa, care, pentru noi, rămâne ascultat şi preţuit îndată după aceştia. Aceasta precum ne porunceşte şi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

Pentru noi, cei din Oastea Domnului, pe care Lucrarea aceasta iniţiată de el ne-a adus la Hristos, el rămâne pe totdeauna părintele nostru sufletesc (cf. I Cor. 4, 15) şi marele binefăcător prin care Dumnezeu ne-a scos din întunericul păcatelor la lumina Evangheliei Sale vii şi minunate şi de sub robia Satanei la slobozenia Harului Său ceresc. De aceea nimeni şi nimic nu-l va putea scoate din inima şi din dragostea noastră. După cum nu ni-i va putea scoate nici pe tatăl şi pe mama noastră care ne-au născut. De învăţăturile şi de dragostea lui nu ne va putea despărţi (şi nu trebuie să ne poată despărţi) nimeni niciodată.

În faţa ochilor sufletului nostru, aceşti trei mari sfinţi ai lui Dumnezeu şi viteji ostaşi ai lui Hristos – bineînţeles, păstrând sfânta ordine de timp şi de importanţă a lor, potrivit harului şi chemării dăruite fiecăruia din cer – sunt şi vor rămânea pe veci nedespărţiţi. Ei sunt ca un lanţ de aur ce ne leagă de Hristos şi prin care noi ne ţinem strânşi pe totdeauna de Crucea şi Lucrarea Lui. Nimeni nu va putea rupe acest lanţ sfânt niciodată, fiindcă el a fost făurit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Nimeni nu va putea despărţi Oastea Domnului, ca lucrare a Harului lui Dumnezeu, de pilda şi urmarea acestor trei mari părinţi şi învăţători ai noştri în Iisus Hristos Domnul nostru. Cuvintele lor au fost şi vor fi pe totdeauna cele mai luminoase îndemnuri şi îndrumări după care ne vom călăuzi totdeauna gândurile şi paşii noştri trupeşti şi sufleteşti. Tot ce fac şi tot ce vor face ostaşii Domnului trebuie să fie potrivit întru totul după dreptarul învăţăturilor şi pildei vieţii acestor sfinţi, după cum ne scrie şi ne porunceşte Sfânta Scriptură (I Tim. 4, 16; II Tim. 1, 13; Tit 1, 9; II Ioan 10).

Toate problemele noastre de viaţă personală, ori familială, ori de adunare, noi dorim şi suntem datori să le rezolvăm numai ascultând de aceste învăţături.

De aceea, în fruntea fiecărei probleme am aşezat mai întâi porunca Sfintelor Scripturi, apoi a Sfinţilor Părinţi bisericeşti, mai ales a Sfântului Ioan Gură de Aur, iar apoi a Părintelui Iosif Trifa – şi numai potrivit unităţii depline a acestora am tras învăţămintele şi am fixat practic felul în care noi credem şi urmăm. Astfel că tot ce se aşază ca o poruncă frăţească este numai o urmare de la sine a ascultării de Cuvântul lui Hristos şi de acela al aleşilor Săi sfinţi. Pentru ca acei care doresc să asculte, să vadă că nu ascultă de oameni, ci de Dumnezeu (Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20; Gal. 4, 14; I Tes. 2, 13). Iar acei care nu vor vrea să se supună, să vadă de asemenea că nu oamenilor, ci lui Dumnezeu nu se supun.

Toate îndatoririle noastre reies clar din poruncile arătate. Însuşi Dumnezeu ni le cere şi, deci, în faţa Lui va avea de dat răspuns cutremurător fiecare dintre noi pentru neascultarea sa. Şi tot aşa, de la Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi va primi lauda şi răsplata fiecare dintre noi care din dragoste se supune şi ascultă de aceste îndrumări mântuitoare.

Preabunul şi Iubitul nostru Mântuitor, Iisuse Doamne, Te rugăm fierbinte să-i binecuvântezi cu harul Tău cel ceresc şi cu roadele Sfântului Duh de viaţă dătător pe toţi acei care cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste se vor apropia de Tine şi cu legământ statornic de ascultare se vor nevoi să împlinească întocmai aceste bune şi adevărate învăţături pe care Tu ni le ai lăsat nouă prin Cuvântul Tău Sfânt şi prin marii noştri înaintaşi sfinţi, spre iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului lor, prin Lucrarea Oastei Tale.

Binecuvântează hotărârea şi legământul lor pus cu Tine în această Frăţietate sfântă şi ajută-i să împlinească întocmai toate aceste învăţături pe care Tu ni le-ai lăsat, spre mântuirea noastră, în Oastea Ta.

Binecuvântează-i cu o răsplată veşnică pe toţi acei care, cu un cuget curat şi cu o smerenie neprefăcută, Te vor asculta şi urma pe Tine în dragostea şi unitatea frăţească, ascultători şi statornici până la moarte.

Iar pe acei dintre noi care nu se vor mai supune acestor sfinte îndemnuri şi învăţături, ci vor căuta să tulbure şi să dezbine Lucrarea Ta cea sfântă, mustră-i, Doamne, în bunătatea Ta, ca să-şi vină în fire şi să se cutremure de marele lor păcat şi, întorcându-se, să se mântuiască şi ei.

Iar dacă unii nu vor vrea şi până la urmă se vor tot împotrivi, făcând răul, îndepărtează-i Tu, Doamne, din Lucrarea Ta, spre a nu zădărnici Cuvântul Tău şi spre a nu pierde şi mântuirea altora.

Amin.

O, Adevăr… o, Dragoste

O, Adevăr, ce greu eşti astăzi

pentru atât de multe frunţi,

că mulţi nu pot să te ridice

nici pân-la perii cei cărunţi

şi pier prin mlaştina minciunii

întunecaţi şi răzvrătiţi,

ei, care-ar fi putut prin Tine

să fie-atât de fericiţi…

O, Dragoste, – şi tu, ce grea eşti,

că multe inimi – până mor,

nu izbutesc să te ridice

nici pân-la jumătatea lor

şi pier în viermăria urii

şi-n cel mai fioros gheţar,

ei, care-ar fi putut prin tine

să guste-al cerului nectar.

O, Adevăr, oriunde te-aflu

îmi eşti ca soarele cel drag,

mereu spre tine-ntorc privirea

ca după cel mai dulce steag;

de tine mi-am legat viaţa

pe veci de-aici şi până-n cer,

învăţătura ta s-o caut

şi-nţelepciunea ta s-o cer…

O, Dragoste, oricând mă afli

îmi vindeci câte-o rană grea

şi-n cea mai dulce-mbrăţişare

cuprinzi însingurarea mea;

tu te-ai legat de-a mea viaţă

pe veci de-aici şi până-n cer,

înlăcrimarea mea să-ţi dărui

şi sărutarea ta s-o cer…

capitolul 3

DESPRE OASTEA DOMNULUI

Ce spune Sfânta Scriptură

“Încinge-te cu sabia ta peste coapsa ta, puternice” (Ps. 44, 4).

“Binecuvântat este Domnul Dumnezeu meu, Cel ce învaţă mâinile mele la luptă şi degetele mele la război” (Ps. 143, 1).

“Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun străjeri care nici zi, nici noapte nu vor tăcea!” (Isaia 62, 6).

“Să nu te temi de dânşii, căci Eu sunt cu tine ca să te izbăvesc, zice Domnul” (Ier. 1, 8).

“Şi dacă trâmbiţa va da un sunet nelămurit, cine se va pregăti de război?” (I Cor. 14, 8).

“Din afară lupte, dinlăuntru temeri” (II Cor. 7, 5).

“Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.

Pentru aceea luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare” (Efes. 6, 11; 13).

“Ducând aceeaşi luptă pe care aţi văzut-o la mine” (Filip. 1, 30).

“Căci voiesc ca voi să ştiţi cât de mare luptă am pentru voi” (Col. 2, 1).

“Să grăim în faţa voastră, cu multă luptă, Evanghelia lui Dumnezeu” (I Tes. 2, 2).

“Această poruncă îţi încredinţez, …să te lupţi lupta cea bună” (I Tim. 1, 18).

“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori” (I Tim. 6, 12).

“Suferă împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste” (II Tim. 2, 3-4).

“Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” (II Tim. 4, 5).

“Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Tim. 4, 7).

“În lupta voastră cu păcatului nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” (Evrei 12, 4);

“Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotrivă tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume” (I Petru 5, 8-9).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Deci să ştiţi, fraţilor, că tot timpul vieţii noastre pe pământ este timp de luptă. Mii de patimi ne atacă, pe care trebuie să le biruim, ca să nu cădem în cursa lor… astfel noi suntem ostaşi şi luptători.”

Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Tesaloniceni

“Noi trebuie să fim pururea înarmaţi pentru luptă, căci mare este în contra noastră, spre pildă, războiul cel purtat de limbă, cel purtat de ochi, cel purtat de felurite pofte. Acest război trebuie să-l cucerim.

Ca un ostaş viteaz deci, pururea să stai gata de luptă. Cum te va chema trâmbiţa privegherii, iute pregăteşte-te de luptă şi biruieşte.

Noi trebuie să ne vărsăm sângele pentru Hristos cu atâta bunăvoinţă cum ar vărsa cineva apă. Şi cu atâta uşurinţă să ne dezbrăcăm de trup cu câtă ne dezbrăcăm de haine… Noi, care suntem ostaşii lui Hristos.

Toată viaţa noastră să o socotim timp de luptă şi niciodată să nu căutăm odihnă. Niciodată pătimind să nu ne supărăm… Va veni şi timpul odihnei. Trebuie acum prin scârbe şi necazuri să dobândim această odihnă.”

Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Evrei

“Ostaşul atunci se arată strălucit înaintea împăratului său, când poartă răni pe trupul lui. Tot aşa şi noi înaintea lui Hristos.”

Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Tesaloniceni

“Căutaţi să plăceţi Celui în a Cărui Oaste sunteţi, de la Care şi plata o primiţi. Să nu fie găsit careva dezertor…”

Sf. Ignatie Teoforul

“Tu, pe care Oştirea Cerească te-a înrolat în tabăra ei spirituală, prin virtuţi păstrează nestricată şi întreagă învăţătura primită. Roagă-te şi citeşte în mod regulat. În felul acesta tu vorbeşti cu Dumnezeu şi El cu tine. El să te formeze, El să te înveţe în duhul învăţăturilor Sale…”

Sf. Ciprian

Ce spune Părintele Iosif

Numirea noastră de ostaşi ai Domnului este pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi îi numesc pe credincioşii adevăraţi ai lui Hristos ostaşi ai Domnului. Noi vom rămânea până la sfârşitul vieţii noastre cu acest preafrumos şi mult-spunător nume de ostaşi ai Domnului.

Foaia “Oastea Domnului”, nr. 18/1930

Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit.

Oastea Domnului este o mişcare de renaştere sufletească… pentru a înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea tot de la Izvorul puterii şi al îndreptării Care este Iisus Mântuitorul.

Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală care vine de-a dreptul şi pe de-a-ntregul de la Domnul de Sus. Domnul Singur este Conducătorul acestei oştiri. Toată conducerea Oastei Domnului este a Lui. El Singur o poate duce la biruinţă.

Oastea Domnului pune tot apăsul pe renaşterea cea sufletească, pe trăirea unei vieţi noi cu Hristos, pe adâncirea trăirii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului. Fără acestea, toate regulile, regulamentele şi poruncile sunt numai nişte “sarcini grele de purtat”.

Am tras şi am conturat singur cadrele voluntariatului Oastei Domnului, accentuând însă în toate prilejurile că stau sub controlul Bisericii, sub controlul spiritual al conducerii întregii Biserici, al Sfântului Sinod, pentru că Oastea Domnului a cuprins întreagă întinderea ţării noastre.

Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc din rândul preoţilor şi laicilor, care s-au înrolat de bunăvoie să-L slujească cu o credinţă vie şi cu o dragoste fierbinte pe Dumnezeu, după învăţătura Bisericii noastre drept-credincioase. Şi aceasta trebuie să rămână pe totdeauna Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc ce lucrează în cadrul învăţăturilor din Biblie şi din Biserică.

“Ce este Oastea Domnului?”, Ed. “Oastea Domnului”, Sibiu, ed. a VI-a, p. 238

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să vină nesilit de nimeni, de bunăvoie şi din dragoste pentru Dumnezeu, spre mântuirea sa sufletească şi trupească. Noi trebuie să-i chemăm cu dragoste pe toţi – dar să nu silim cu forţa pe nimeni să facă acest lucru, dacă nu vrea.

Orice suflet care doreşte să intre în Oastea Domnului trebuie să se nască din nou – din Cuvântul şi Duhul Sfânt – ca să devină o făptură nouă în Domnul. Fără naşterea din nou, nimeni nu poate face parte din Oastea Domnului. Cei nenăscuţi din nou sunt fireşti, lumeşti, trupeşti – şi astfel de suflete vor face numai tulburări, sminteli şi stricăciune în Lucrarea Domnului, spre pierzarea lor şi a celor care i-au băgat în staulul Său!

Un adevărat ostaş al Domnului se va supune, din dragoste şi smerenie, tuturor învăţăturilor sănătoase din Biserică şi din Adunarea Frăţească, purtând cu cinste numele de ostaş al Domnului şi fiu al Bisericii vii, apărând cu fapta şi cuvântul numele şi unitatea acestora.

Îşi va da toate silinţele să ţină întocmai toate învăţăturile din cartea aceasta, potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, cinstind memoria Părintelui Iosif şi însuşindu-şi învăţăturile şi îndemnurile din cărţile şi din pildele sale, fiind deplin încredinţat că numai aşa va împlini cu adevărat voia lui Dumnezeu.

Pentru că Oastea Domnului este o mişcare de renaştere sufletească activă în Biserica noastră, oricine face parte din ea trebuie să ducă o viaţă de luptă şi lucrare vie pentru Hristos, trăind în chip evanghelic şi curat, atât înăuntru, cât şi în afară, voia Domnului şi învăţând neîncetat şi pe alţii să trăiască astfel, fiind mai întâi un exemplu el însuşi în împlinirea tuturor datoriilor creştineşti.

Oricine se abate de la învăţăturile Oastei şi ale Bisericii, părăsindu-şi Frăţietatea sa şi alipindu-se de alte adunări şi crezuri, acela îşi pierde calitatea de ostaş al Domnului. Iar dacă, la chemarea şi îndemnul fraţilor, nu ascultă nici de fraţi şi nici de Biserică – se va rupe orice legătură cu el, pentru a nu mai rătăci şi pe alţii, fiindcă acesta face păcatul împotriva Duhului Sfânt, părăsind adunarea sa (cf. Tit 3, 10; Evrei 10, 25-27). Şi îşi calcă credinţa dintâi (cf. I Tim. 5, 12).

Oricine doreşte cu adevărat să-şi mântuiască sufletul lui şi pe al altora în mijlocul Frăţietăţii Oastei Domnului, acela trebuie să fie totdeauna smerit şi sincer cu Domnul şi cu fraţii. Harnic şi ostenitor în lucrul Domnului. Curajos şi hotărât în apărarea învăţăturii şi credinţei, statornic şi credincios până la moarte în legământul şi credinţa dintâi. Numai credincioşia până la moarte îl va dovedi că a fost cu adevărat un vrednic şi bun ostaş al Domnului.

Doamne Iisuse, Te rugăm, ajută-ne pe fiecare să fim ostaşi ai Tăi cu adevărat, până la moarte, ca să putem primi cununa vieţii. Amin.

Un steag ceresc

Un steag ceresc se-nalţă peste zare

desfăşurat măreţ şi glorios,

divin îndemn arzând cu-nflăcărare

spre Numele şi Cauza lui Hristos.

Aşa este Lucrarea Sa

şi Adevărul nalt din ea,

viaţa ei este Hristos,

El, Ţelul ei cel luminos.

Ard peste ea Cuvântul şi lumina

descoperite unic pentru noi

spre cel din urmă har pentru deplina

mărturisire-n vremea de apoi.

În numele vieţii viitoare

– a voastre şi-a urmaşilor – priviţi

cerescul steag şi Ţinta-nălţătoare

şi-nflăcăraţi, sub umbra lui veniţi!

Simbol al biruinţei şi al luptei

se-nalţă steagul Lui victorios

spre-avântul sfânt şi jertfa ne-ntreruptei

trăiri cereşti în slujba lui Hristos.

capitolul 4

DESPRE RÂNDUIELI ŞI NEORÂNDUIELI

Ce spune Sfânta Scriptură

“Acestea sunt aşezămintele, hotărârile şi legile pe care le-a aşezat Domnul… prin Moise pe Muntele Sinai” (Lev. 26, 46).

“Iată poruncile, hotărârile şi legile pe care mi-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru să vă învăţ” (Deut. 6, 1).

“Fereşte-te… de a nu păzi poruncile Lui, legile Lui şi hotărârile Lui pe care ţi le spun eu astăzi” (Deut. 8, 11).

“Întoarceţi-vă… şi păziţi poruncile Mele, aşezămintele Mele şi toată învăţătura pe care Eu am dat-o părinţilor voştri şi pe care v-am dat-o şi vouă prin prooroci, robii Mei” (IV Regi 17, 13).

“Şi voi întări domnia lui pe veci dacă va fi tare în împlinirea poruncilor Mele şi a aşezămintelor Mele ca până astăzi” (I Paralip. 28, 7).

“Ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e tot una cu bezna” (Iov 10, 22).

“Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda” (Rom. 13, 2).

“Aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble. Şi aşa rânduiesc în toate bisericile” (I Cor. 7, 17).

“Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu deci aşa alerg, dar nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer” (I Cor. 9, 25-26).

“Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14, 33).

“Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (I Cor. 14, 40).

“…bucurându-mă şi văzând buna voastră rânduială şi tăria credinţei voastre în Hristos” (Col. 2, 5).

“Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi” (II Tes. 3, 6).

“Iar când se luptă cineva la jocuri nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului” (II Tim. 2, 5).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Cine sunt cei fără rânduială? Oare nu toţi acei care săvârşesc fapte contrarii voii lui Dumnezeu?” Sf. Ioan Gură de Aur

“Un duh dezordonat îşi devine lui însuşi pedeapsă.” Fericitul Augustin

“Rânduiala şi ordinea în Biserica lui Hristos sunt mai presus şi mai însemnate decât orice pe pământ.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Vreau să vă feriţi de fiarele cele cu chip de om pe care nu numai că nu trebuie să-i primiţi, dar nici să vă întâlniţi cu ei, ci numai să vă rugaţi pentru ei ca să se pocăiască – lucru greu însă, căci cei dezordonaţi se pierd pe ei înşişi…” Sf. Ignatie Teoforul

“Aşadar, copii ai luminii şi ai adevărului, fugiţi de dezbinători, de cei nesupuşi şi de învăţătorii răi. Unde este Păstorul vostru şi păstorii Lui, acolo urmaţi-i, ca oile. Căci mulţi lupi care se prefac neprihăniţi îndeamnă la dezordini pe cei care merg pe calea lui Dumnezeu. Dar, datorită unirii voastre, aceştia nu vor avea loc între voi…” Sf. Ignatie – Către Filadelfieni

“Străduiţi-vă să păziţi cu tărie rânduielile Domnului şi ale apostolilor Săi, ca să sporiţi în toate cele bune, cu trupul şi cu duhul în credinţă şi în dragoste.” Din Scrierile Părinţilor Apostolici

“Trei sunt învăţăturile Domnului: nădejdea vieţii, început şi sfârşit al credinţei noastre! Dreptatea, neprihănirea, început şi sfârşit al judecăţii. Şi dragostea, mărturie a credinţei, a neprihănirii şi a ascultării smerite… Toate acestea sunt rânduieli pentru cei ce-L ascultă pe Domnul.” Epistola lui Barnaba

“Dă-ne înţelegere şi pace nouă şi tuturor celor ce locuiesc pământul, precum ai dat părinţilor noştri evlavioşi care au ţinut credinţa şi adevărul învăţăturilor Tale, ca să ne supunem rânduielilor Tale, precum şi conducătorilor şi îndrumătorilor noştri de pe pământ”. Sf. Clement Romanul

“După cum lumina când este aprinsă şi arde în mijlocul celorlalte lumini răspândeşte mai multă lumină şi are mai multă frumuseţe, tot aşa şi viaţa noastră, dacă este aprinsă pentru Hristos şi arde frumos în mijlocul celorlalţi fraţi, în ascultare şi rânduială, va fi mai frumoasă şi mai strălucitoare…
Atunci ne vom putea face mii de învăţăcei, căci noi vom fi pildă vie de fapte bune.” Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia la Tesaloniceni

Ce spune Părintele Iosif

Oastea Domnului nu este o înşiruire de legi şi de regulamente, ci este hotărârea unei vieţi noi. Noi punem tot apăsul pe naşterea din nou şi pe adâncirea vieţii duhovniceşti în Evanghelie, în Jertfa Crucii Mântuitorului, în legământul Sângelui Său.

Rânduiala Oastei Domnului este luarea hotărârii, întărirea legământului, trăirea vieţii şi creşterea neîncetată în harul lui Dumnezeu şi în darurile date nouă prin Harul acesta.

Avem şi noi, în Oastea Domnului, anumite reguli şi cerinţe, dar ne vom sili ca aceste cerinţe să fie însoţite şi de duhul care să le dea putere.

Cea dintâi regulă şi cerinţă pentru cei care intră în Oastea Domnului este ruperea dintr-o dată cu duhul lumii, cu necredinţa şi cu păcatele ei. Aceasta este naşterea din nou. O intrare în Oastea Domnului fără o adevărată schimbare a vieţii, fără naşterea din nou, n-ajunge nimic.

Trebuie neapărat schimbarea cea mare şi definitivă care să dea celor intraţi în Oastea Domnului o altă inimă, o altă simţire, alţi ochi, altă minte, altă vorbire, alte gânduri, alte umblări, alte reguli şi rânduieli de viaţă.

Oricine nu are această schimbare nu şi-a schimbat firea, ci numai numele. Felul acesta este o minciună şi o amăgire, întâi chiar pentru acela care se preface, dar nu se schimbă.

Naşterea din nou este schimbarea cea mare şi supunerea la rânduiala Evangheliei, pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim (cf. Ioan 3, 3-5). Fără aceasta, mai bine să nu vină nimeni în Oastea Domnului, căci acela va fi un nesupus, un tulburător şi un dezordonat, care mai mult rău va face.

Toate regulile Oastei şi toate rânduielile ei izvorăsc din lucrarea naşterii din nou. Şi rodesc numai prin aceasta. Căci toate sunt împlinirea binelui şi lupta contra răului. Toate sunt supunerea şi ascultarea smereniei – şi lupta contra neascultării şi trufiei, care duc totdeauna la rău.

“Ce este Oastea Domnului?”, p. 163-168

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să urmeze rânduiala biblică şi bisericească a naşterii din nou şi a supunerii depline faţă de toate învăţăturile frăţeşti. Aceasta este de la început şi până la sfârşit o datorie de cuget pentru fiecare suflet care intră în Oastea Domnului. Dacă nu vrea să facă astfel, mai bine să nu-şi facă intrarea în Oaste.

Toate bunele rânduieli aşezate pentru cei care vor să facă parte din Oastea Domnului sunt luate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, adică cele statornicite de la început în Evanghelia şi Biserica Domnului nostru Iisus Hristos. Oastea Domnului nu aduce nimic nou în acestea decât voinţa şi lupta sfântă de a le trăi. Fără trăirea acestor rânduieli în viaţa noastră zilnică, nu are nici un rost să ne numim ostaşi ai Domnului.

Prin chiar faptul că ne numim Oastea Domnului Iisus se înţelege că trebuie să avem o rânduială şi o disciplină faţă de Domnul nostru, mai presus de cele pe care le are oricare oaste lumească faţă de împăratul ei. Pentru că oricare oaste lumească are rânduieli omeneşti, dar Oastea Domnului are şi rânduieli cereşti. Şi dacă un ostaş lumesc, nesupus rânduielilor, este pedepsit fără cruţare, cu atât mai mult va fi osândit un nesupus din Oastea Domnului Iisus.

A trăi în orânduială este datoria oricărui om în mijlocul alor săi. Cu atât mai mult are datoria aceasta un ostaş al Domnului. Nici un suflet care intră în Oastea Domnului nu trebuie să-şi îngăduie nici pe faţă, nici în ascuns încălcarea nici a celei mai mici rânduieli frăţeşti, fiindcă aceasta este o nesocotire a poruncii Domnului, Care a spus: Fiţi supuşi unii altora în dragoste (cf. Gal. 5, 13).

În toate actele sale, un ostaş al Domnului, fie tânăr, fie bătrân, va întreba şi va asculta pe fraţi cum este mai bine să facă. Acela care nu se sfătuieşte cu nimeni şi nu ascultă de nimeni, mai ales în treburile adunării frăţeşti, este un răzvrătit şi un stricător al rânduielii Domnului.

De aceea, fraţii trebuie să sfătuiască şi să mustre cu dragoste şi bunătate, cu iubire şi rugăciune, cu lacrimi şi răbdare, potrivit Cuvântului Sfânt (Matei 18, 15; Fapte 20, 31; Iacov 5, 20), pe oricine vor vedea că încalcă aceste bune rânduieli. Când nimic din acestea nu-l va îndrepta, el va fi socotit ca un străin şi lăsat în seama Judecăţii lui Dumnezeu, fără a mai avea cu el nici o legătură ca de frate, – căci acela nu mai este un ostaş al Domnului.

De asemenea, când ei înşişi le vor călca, să-şi mărturisească vina, să-şi ceară iertare fraţilor şi să intre în rânduială.

Adunarea Oastei Domnului nu este proprietatea nici unui lucrător, oricât de bătrân şi de harnic ar fi sau ar fi fost el. Ea este numai a Domnului Iisus, Care singur a răscumpărat-o cu Sângele Său. Deci face un mare păcat de mândrie acela care se face el stăpân peste adunarea Domnului pe care numai Duhul Sfânt trebuie să o stăpânească.

Unde nu este rânduială, acolo este neorânduială şi unde nu este ordine, acolo este dezordine. În orice oaste este ordine. Cu atât mai mult în Oastea Domnului trebuie să fie ascultare şi unitate. Cine umblă în neascultare şi în dezbinare, acela este un dezertor, un tulburător, şi nu un ostaş al Domnului. Împotriva acestuia va lua măsuri atât Domnul, cât şi Lucrarea frăţească.

O, Doamne Duhule Sfinte, Care ai născut şi ai condus această Lucrare a Ta, care este Oastea Domnului, ajută ne pe fiecare să fim nişte robi ai Tăi supuşi şi smeriţi, ca să ne poţi recunoaşte vrednici de Împărăţia cerească şi de cununa vieţii. Amin.

Conştiinţa ascultării

Conştiinţa ascultării ţi-e puterea de-a purta

cea mai strălucită cruce de pe lume: crucea ta!

Ţi-e puterea de-a rămâne pân-la moarte credincios

în învăţătura-n care te-a chemat întâi Hristos.

Conştiinţa ascultării îţi dă harul ca să poţi

în iubire să fii una, gând şi duh, cu-ai tăi, cu toţi,

căci smerenia e harul cel mai nalt şi mai frumos

ce-ţi păstrează părtăşia cu-ai tăi fraţi şi cu Hristos.

Conştiinţa ascultării fie-ţi trează necurmat,

ardă-n candela vieţii ca oleiul cel curat,

îndreptându-ţi pururi drumul şi trăirea-ntre cei mulţi.

Fericit eşti doar atâta cât iubeşti şi cât asculţi.

capitolul 5

DESPRE NAŞTEREA DIN NOU

Ce spune Sfânta Scriptură

“Şi celor câţi L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

“Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu…

De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este.

Nu te mira că ţi-am zis: trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3, 3-7).

“Deci dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi” (II Cor. 5, 17).

“Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci a fi o făptură nouă” (Gal. 6, 15).

“El ne-a mântuit nu din faptele cele întru dreptate săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit 3, 5-6).

“După voia Sa ne-a născut prin Cuvântul Adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui” (Iacov 1, 18).

“Fiind născuţi din nou, nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin Cuvântul lui Dumnezeu, cel viu şi care rămâne în veac” (I Petru 1, 23).

“Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi” (I Petru 1, 3-4).

“Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu” (I Ioan 3, 9).

“Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine şi cel rău nu se atinge de el” (I Ioan 5, 18).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“De trei ori în viaţă trebuie să ne naştem. O naştere este ieşirea afară din sânurile de maică, când adică din pământ la pământ ne aducem, iar celelalte două ne sunt de la pământ către ceruri, din care una este mulţumitoare, adică aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie a Botezului, iar alta – a treia – este din pocăinţă şi din ostenelile cele bune. Şi într-aceasta – adică în a treia – suntem noi acum.”
Sf. Atanasie cel Mare

“Nu este de-ajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te faci creştin [printr-o naştere din nou].”
Sf. Ioan Gură de Aur

“Cei născuţi din Duhul se cunosc după roadele Duhului, căci cel născut din cineva seamănă cu acela care l-a născut.”
Sf. Maxim Mărturisitorul

“Naşterea din nou este o făptură nouă, o a doua făptură în noi, căci din ceea ce nu eram am fost aduşi la ceea ce suntem. Ceea ce eram mai înainte am murit, adică omul nostru cel vechi. Şi ceea ce devenim nu eram mai înainte.”
Sf. Ioan Gură de Aur

“Naşterea voastră a avut loc odată cu moartea voastră.”
Sf. Chiril al Ierusalimului

“Cel născut din nou se depărtează pe dată de întuneric, căci chiar din acest fapt primeşte lumina.”
Sf. Clement Alexandrinul

“Ca orice viaţă, aşa şi viaţa în Hristos, are o naştere, o pruncie, o creştere şi o stare de bărbăţie.”
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

“Precum noaptea toate se înnegresc împreună cu întunericul în care sunt, chiar dacă ele sunt luminoase din fire, – când vine lumina piere asemănarea întunecată din ele. Tot aşa sufletul, strămutându-se de la rătăcire la adevăr, se preface în chipul vieţii, după Harul luminos”.
Sf. Grigorie de Nyssa

“Pocăinţa adevărată [fiind naştere din nou], descoperită şi dată nouă prin Harul lui Dumnezeu, ne aduce din nou în Harul lui Dumnezeu [din care căzusem]. De îndată ce am cunoscut-o şi am primit-o, niciodată după aceea nu trebuie s-o mai întinăm cu repetarea greşelii. Nu te mai apără în nici un caz dacă spui că n-ai ştiut, fiindcă după ce ai cunoscut pe Dumnezeu şi I-ai primit poruncile, pocăindu-te pentru greşeli, – nu ai dreptul să mai greşeşti din nou…”
Tertulian – Despre Pocăinţă

Ce spune Părintele Iosif

Naşterea de sus este o putere cerească ce se pogoară în sufletul omului şi face o schimbare radicală, o schimbare din temelii în viaţa lui.

Mă tem că mulţi nu mă vor înţelege. Voi preciza – pe scurt – această învăţătură. Naşterea din nou, despre care vorbea Mântuitorul cu Nicodim, este Taina cea mare a Botezului, prin care ne naştem din nou prin apă şi prin Duh…

…Taina Botezului este altoirea cea duhovnicească a omului. Botezul “taie”, omoară “pomul” (omul) cel vechi şi îl altoieşte pe cel nou. Însă cine nu-şi îngrijeşte mai departe sufletul şi viaţa poate pierde această altoire…

…Aici vine lucrarea naşterii din nou. Ea curăţă cârceiele, ea curăţă vlăstarele cele vechi, pentru ca altoiul să se poată dezvolta, să poată creşte şi să poată da roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 20).

Aceasta este naşterea, aceasta este renaşterea cea sufletească pe care o predicăm şi noi, cu toată stăruinţa, prin Oastea Domnului.”

“Vântul cel ceresc”, ediţia a II-a, Sibiu, 1997, p. 11-12

“Prin Taina cea mare a naşterii din nou trebuie să trecem şi noi. Am şi trecut, căci Taina Botezului închipuie această naştere din nou. Botezul ne trece prin “apă şi prin Duh”, dintr-un “om vechi face un om nou”. Însă, mai târziu, păcatul strică iarăşi acest “om nou” şi îl face iarăşi “vechi”. De aceea, trebuie să trecem iarăşi printr-o nouă naştere din nou, sufletească. Această naştere din nou o facem în duh, în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.”

“Corabia lui Noe”, ed. a IV-a , Sibiu, 1998, p. 82

Naşterea din nou este primul pas de intrare în Oastea Domnului. Nimeni nu poate face parte cu adevărat din Oastea Domnului fără naşterea din nou.

A te naşte din nou înseamnă a înţelege şi a primi Harul Crucii de pe Golgota. Şi prin acest har, omul tău cel vechi să se răstignească (prin durere şi pocăinţă) împreună cu Iisus. Iar în tine să se nască un om nou, prin Cuvântul şi prin Duhul lui Dumnezeu.

Naşterea din nou este schimbarea cea mare care trebuie să dea celor ce intră în Oastea Domnului o altă inimă şi o altă simţire. O altă minte cu alte vederi şi alte umblări. Să moară omul nostru cel dinlăuntru pentru păcat şi să învieze lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Rom. 6, 11).

A te naşte din nou înseamnă a pune un aluat nou în făina vieţii tale, din care să iasă apoi o frământătură nouă, o viaţă nouă, o făptură nouă, un om nou.

O trăire cu totul nouă faţă de cea care fusese înainte, o viaţă cu totul predată lui Dumnezeu din cea care fusese mai înainte predată cu totul păcatului şi lumii, – aceasta este ceea ce se cheamă o naştere sufletească, aceasta este lupta şi viaţa Oastei Domnului.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: noi trebuie să ne naştem din nou prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt ne zămisleşte o făptură nouă, iar această naştere nu este din natură, ci din făgăduinţa dumnezeiască. Aceasta este taina naşterii din nou, taina pocăinţei, care trebuie să se petreacă în fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să vedem şi să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu. Fără aceasta nimeni nu poate să fie un adevărat creştin, un adevărat ostaş al lui Hristos.

Cine nu are naşterea de Sus, transformarea şi înnoirea vieţii sale printr-o schimbare totală faţă de felul cum era mai înainte de a intra în Oaste, acela nu poate fi un bun ostaş al Domnului.

Un adevărat ostaş al Domnului este şi poate fi numai acela care trăieşte şi lucrează potrivit cu învăţătura şi rânduielile din Biserica şi din Frăţietatea Oastei. Cine cade din acestea, acela cade şi din numele şi din calitatea de ostaş.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

În clipa intrării în Oastea Domnului să stăm în faţa Cuvântului lui Dumnezeu cu adâncă pocăinţă şi cu lacrimi de durere pentru păcatele trecutului, cerând iertare pentru ele şi părăsindu le total şi pe totdeauna. Apoi, punând gând şi legământ pentru o viaţă nouă cu Hristos. Aceasta este naşterea din nou pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să încerce a intra în Oastea Domnului fără această naştere din nou, fiindcă aceasta ar fi o înşelare a Duhului Sfânt – şi va fi pedepsită ca păcatul lui Anania şi al Safirei (Fapte 5, 9-11).

Nimeni nu trebuie să fie silit să intre în Oastea Domnului, dacă nu vine acest îndemn dinlăuntrul său, din inima sa. Un astfel de ostaş silit va face numai rău şi necaz în Lucrarea Domnului. Toate relele care sunt între fraţi vin numai din partea acelora care au intrat în Oastea Domnului fără naşterea din nou, căci aceştia nu şi-au răstignit firea lor pământească din care izvorăsc numai rele.

Copiii fraţilor ostaşi, când ajung la vârsta cunoaşterii, trebuie să fie îndrumaţi şi ei să se nască din nou. Căci nu-i de-ajuns să se nască numai din părinţii lor credincioşi, ci trebuie să se nască şi duhovniceşte, din Cuvântul lui Dumnezeu (Apa cea vie) şi din Duhul Sfânt, ca să fie o făptură nouă, duhovnicească.

Cei ce spun că s-au născut din nou trebuie să arate asta în viaţa lor prin roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22). Cine nu are aceste roade în viaţa lui, văzute de toţi, acela este un mincinos şi un amăgitor, iar nu un ostaş al Domnului.

Naşterea din nou este o taină, este convertirea şi schimbarea vieţii, ca a lui Saul pe drumul Damascului… este învierea pe care o face Apa cea vie a Cuvântului dumnezeiesc în mintea omului şi este înnoirea inimii pe care o face Duhul lui Dumnezeu prin puterea şi harul Lui. O minte nouă şi o inimă nouă sunt omul cel nou cu viaţa cea nouă.

Naşterea din nou este o taină. Ea este Taina Pocăinţei în Biserica noastră şi taina aceasta este mare şi unică în felul ei. Oricine nu trece prin această taină nu poate nici vedea şi nici moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

O, Cuvântule Sfânt, Apa cea vie şi Duhule Sfânt, Puterea cea mare a lui Dumnezeu, daţi-ne şi nouă fiecăruia adevărata naştere din nou, ca să putem vedea cu bucurie şi să putem moşteni veşnic Împărăţia lui Dumnezeu. Amin.

Dacă nu vreţi să vă naşteţi

Dacă nu vreţi să vă naşteţi cu adevărat de Sus

şi nu vreţi să vă întoarceţi cum a poruncit Iisus,

nu veniţi, nu veniţi în Lucrarea lui Iisus!

Dacă vreţi mărirea lumii şi căutaţi al ei folos,

dacă-aveţi în voi trufie şi vi-e gândul păcătos,

nu veniţi, nu veniţi în Lucrarea lui Hristos!

Dacă vă-nspăimântă crucea şi fugiţi de jugul greu,

dacă nu vreţi sfinte sarcini, ci vreţi desfătări mereu,

nu veniţi, nu veniţi să-L slujiţi pe Dumnezeu!

Că-n a Domnului Lucrare, fără naşterea de Sus,

faceţi numai tulburare şi din Mâna lui Iisus

veţi lua, veţi lua plata focului nespus!…

capitolul 6

DESPRE HOTĂRÂRE ŞI LEGĂMÂNT

Ce spune Sfânta Scriptură

“Iar dacă nu vă place să slujiţi Domnului, atunci alegeţi-vă acum cui veţi sluji!… Eu însă şi casa mea vom sluji Domnului, că Sfânt este” (Iosua 24, 15).

“Şi a încheiat… legământ între Domnul şi între rege şi popor, că acesta să fie poporul Domnului” (II Împ. 11, 17).

“Adunaţi-I Lui pe cuvioşii Lui, pe cei ce au făcut legământ cu El pentru jertfe” (Ps. 49, 6).

“Împlineşte Celui Prea Înalt făgăduinţele tale” (Ps. 49, 15).

“Pe călcătorii de lege am urât şi legea Ta am iubit” (Ps. 118, 113).

“Dă-Mi, fiule, inima ta şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile Mele” (Pilde 23, 26).

“Luaţi aminte cu urechile voastre şi mergeţi pe căile Mele. Ascultaţi-Mă pe Mine şi viu va fi sufletul vostru. Voi face cu voi legământ veşnic, dându-vă îndurările Mele cele făgăduite lui David” (Isaia 55, 3).

“Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul. Voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi Eu le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ier. 31, 33).

“Veniţi şi vă uniţi cu Domnul prin legământ veşnic care nu se va uita” (Ier. 50, 5).

“Acesta este Sângele Meu al Legii celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28).

“Şi au făcut nu după cum au nădăjduit, ci s-au dat pe ei înşişi întâi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu” (II Cor. 8, 5).

“Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi… Dacă veţi auziţi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre” (Evrei 4, 7).

“Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament, ca, prin moartea suferită spre răscumpărarea greşelilor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice” (Evrei 9, 15).

“Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit vouă Dumnezeu” (Evrei 9, 20).

“Căci v-aţi apropiat… de Iisus, Mijlocitorul noului testament” (Evrei 12, 22-24).

“Iar Dumnezeul Păcii, Cel ce prin sângele unui testament veşnic a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, să vă întărească în orice lucru bun” (Evrei 13, 20).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Nimic nu mulţumeşte pe Dumnezeu ca o viaţă bună şi curată, predată în slujba Lui.”
Sf. Ioan Gură de Aur

“Când omul se predă în totul lui Dumnezeu şi nu mai umblă fără de El, atunci Dumnezeu îi descoperă tainele voii Lui în sfinţenie.”
Sf. Macarie cel Mare

“Este lucru mare şi frumos să vorbeşti despre Dumnezeu, dar este şi mai mare şi mai frumos să te predai Lui şi să trăieşti pentru El.”
Sf. Grigore de Nazianz

“Să ne predăm pe noi înşine lui Dumnezeu în întregime, ca să-L primim şi noi pe El Întreg.”
Sf. Maxim Mărturisitorul

“Atunci vei fi şi Tu, Doamne, cu totul al meu, când şi eu voi fi predat Ţie, cu totul al Tău.”
Fericitul Augustin

“Cel ce s-a hotărât pentru Domnul, acela trebuie să nu mai trăiască pentru sine, ci să trăiască cu totul pentru Dumnezeu. Numai acela se va umple de toată plinătatea dumnezeiască şi va vieţui după voia Sa cea sfântă.”
Sf. Maxim Mărturisitorul

“Unde nu este nici o temere de Dumnezeu, acolo nu este nici hotărâre de îndreptare. Şi unde nu este o hotărâre de îndreptare, acolo căinţa este deşartă, fiindcă ea nu aduce nici o roadă. Şi unde nu este roadă adusă lui Dumnezeu, acolo nu este nici mântuire.”
Tertulian – Despre Pocăinţă

“Adu-ţi aminte de greşelile grele ale celor ce-au căzut odinioară, dar s-au întors de la ele printr-o hotărâre sfântă şi s-au pocăit, iar după aceea, de cinstea de care s-au învrednicit ei. Fă şi tu aşa ca şi ei, ia curaj în pocăinţa ta – şi vei avea şi tu cinste ca ei.”
Sf. Isaac Sirul

Ce spune Părintele Iosif

Hotărârea noastră contra păcatelor n-ajunge nimic dacă n am îngenuncheat la picioarele Crucii şi nu stăm mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii.
“Ce este Oastea Domnului?”, p. 72

Oastea Domnului este o mişcare de renaştere duhovnicească, în credinţa şi învăţătura cea dreaptă, în care orice suflet care vine trebuie să pună o hotărâre şi un legământ că o rupe cu viaţa lumească dinainte şi cu trecutul său cel păcătos. Şi să înceapă o viaţă nouă cu Hristos şi pentru El.

Hotărârea şi legământul de predare în slujba Domnului nostru Iisus Hristos constituie hotarul cel mare de la care sufletul se desparte definitiv de Satana şi se uneşte definitiv cu Hristos. Acesta este hotarul de la care omul lasă calea cea largă şi o ia pe calea cea strâmtă ce duce la mântuire. Acesta este hotarul de la care omul moare pentru lume şi pentru păcat şi începe să învieze şi să trăiască cu adevărat pentru Dumnezeu.

Nimeni nu poate apuca cu adevărat pe Calea Crucii lui Hristos până ce nu se hotărăşte mai întâi să o rupă deplin şi pe totdeauna cu căile păcatului.

Cine face legământ de ascultare şi vieţuire cu Hristos şi îşi ţine acest legământ până la moarte, numai acela va primi cununa vieţii din mâna cea străpunsă de cuie a dulcelui nostru Mântuitor şi Răscumpărător, Iisus Hristos. Dar cine se leapădă şi îşi calcă hotărârea şi legământul său, acela va avea parte de lepădare şi de la Hristos.

La picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit să punem şi noi, fiecare, gând de hotărâre şi legământ de a-L urma pe El până la sfârşit. Atunci vom primi din Mâna cea Răsplătitoare cununa vieţii veşnice.

Veniţi să facem o hotărâre şi să punem un legământ de luptă împotriva tuturor relelor din viaţa noastră – şi de slujire cu ascultare de voia lui Dumnezeu până la moartea noastră. Să scoatem toate păcatele din viaţa noastră, din casa noastră şi din ţara noastră. Şi să înstăpânim în locul lor toate virtuţile şi roadele Duhului Sfânt. Aceasta va fi mântuirea noastră, a familiei noastre şi a ţării noastre.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să ia în faţa Domnului şi a fraţilor din Oastea Domnului o hotărâre şi să facă un legământ că se leapădă cu totul de felul păcătos şi rău de viaţă de dinainte – şi că se predă cu totul din acea clipă înainte Domnului Iisus Hristos, ca să trăiască pentru El.

Să se hotărască a fi gata totdeauna să asculte şi să urmeze cu supunere şi smerenie Cuvântul Domnului şi al fraţilor, fără a arăta niciodată nici un fel de împotrivire faţă de ceea ce i se cere după voia Domnului şi după învăţătura Oastei Domnului.

După timpul hotărârii, să-şi întărească predarea în slujba Domnului cu legământul unei şi mai depline ascultări. Legământul sincer cu Hristos îi va zidi şi mai tare curăţia şi statornicia în credinţă.

Hotărârea de predare în slujba Domnului trebuie întărită prin legământul sfânt şi veşnic pus în genunchi şi cu lacrimi la picioarele Domnului, cu toată inima şi credinţa de a-L urma pe El.

În zilele de la începutul Oastei Domnului se punea legământul numai la câtva timp după hotărârea intrării în Oaste, timp în care se dovedea că cei care s-au predat Domnului s-au născut din nou cu adevărat şi că ei luptă şi muncesc pentru a trăi în adevăr o viaţă nouă cu Hristos – şi sunt vrednici a fi socotiţi fraţi şi părtaşi la viaţa cu Domnul.

Fie că legământul se face deodată cu hotărârea de predare, fie că se face mai târziu, actul legământului este sfânt şi trebuie privit cu toată seriozitatea şi temerea în faţa lui Dumnezeu, după cum este scris: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi…”

Există numai un singur legământ. El nu poate fi nici schimbat, nici înlocuit, cum nu este schimbat legământul lui Dumnezeu, ci rămâne pe totdeauna acelaşi. Noi putem să ni-l reînnoim, din când în când, dar să-l schimbăm nu putem niciodată. Cine şi-l schimbă – şi-l calcă. Şi vai de cel ce-şi calcă legământul său cel unic!

Neascultarea şi netrăirea după voia Domnului sau părăsirea Frăţietăţii Oastei înseamnă călcarea hotărârii şi ruperea legământului făcut cu Domnul. Înseamnă lepădarea de adunare şi căderea din credinţă (Evrei 10, 25-27). Oricine săvârşeşte aceste lucruri este un om de nimic, este un suflet pierdut şi nu mai poate fi un ostaş al Domnului, ci un dezertor din oştirea Lui.

*Intrarea în Oastea Domnului, adică predarea noastră în slujba lui Hristos Mântuitorul, este clipa naşterii noastre din nou, hotarul de la care o rupem dintr-o dată şi pe totdeauna cu păcatul. Spre a trăi până la moarte pentru Dumnezeu. Acesta este momentul şi hotarul când, din durerea pocăinţei pentru păcatele mele din trecut, se naşte omul meu cel nou, cu un viitor nou. Îngrozit de pierzarea care mă aşteaptă pentru păcatele trecutului meu, cad la Crucea lui Iisus, Cel răstignit pentru aceste păcate ale mele, şi, crezând în Jertfa Lui, Sângele Său mă spală de toate acestea şi mă curăţă în faţa Tatălui Ceresc, făcându-mă un iertat şi înfiat al Său. Din momentul acesta eu mă ridic de la picioarele lui Iisus ca un iertat şi eliberat al Lui. Din clipa când s-a petrecut cu mine această taină sfântă care m-a transformat total în alt om, un om nou, eu am devenit cu adevărat un salvat din lanţurile păcatului, cu care mă ţinea rob Satana, vrăjmaşul lui Hristos şi vrăjmaşul mântuirii mele. De acum şi până în vecii vecilor eu sunt al lui Hristos, răscumpăratul şi ostaşul Lui. Prin aceasta eu intru voluntar în Oastea Domnului Iisus, spre a lupta contra lui Satan, care va încerca mereu să mă robească din nou. Şi pentru a ajuta şi la dezrobirea altora. În clipa hotărârii, eu trebuie să spun această hotărâre a mea cu glas tare, cu mulţumire şi recunoştinţă, în rugăciune, în faţa Domnului şi în faţa tuturor fraţilor, dacă aceasta se petrece în adunare.

După trecerea unui timp suficient spre a se vedea după felul meu de trăire dacă sunt cu adevărat un om nou şi că am roadele Duhului Sfânt în viaţa mea şi că ascult de Dreptarul Învăţăturii Sănătoase – eu mă voi pregăti pentru legământ.

La începutul Oastei aşa era. Legământul frăţesc se punea în mijlocul unei adunări sărbătoreşti, anume pregătită pentru acest scop. La o astfel de adunare pot pune legământul toţi fraţii şi surorile începătoare, care sunt pregătiţi pentru aceasta. E bine ca astfel de adunări de legământ să se ţină pe cât este cu putinţă în biserică. Acolo este locul şi cadrul cel mai înalt şi potrivit pentru actul acesta sfânt care pecetluieşte pentru totdeauna unirea noastră cu Hristos în faţa multor martori, îngeri şi fraţi, după cum este scris: Luptă-te lupta cea bună a credinţei… pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori (I Tim. 6, 12).

Este şi mai bine dacă, în ziua legământului, fraţii şi surorile se vor pregăti şi se vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Numai de la această dată sufletul se va socoti ostaş deplin şi membru adevărat al Lucrării Domnului… Un ostaş fără legământ nu poate fi socotit un ostaş deplin. Nici el nu se ştie legat în totul de Domnul decât după depunerea acestui legământ sfânt, după cum un soldat nu se poate socoti de încredere şi devotat ţării decât în clipa când depune jurământul, care este legământul său unic şi definitiv. Un soldat fără jurământ nu este soldat deplin şi ţara nu se poate bizui niciodată pe el. Nici comandantul lui. Tot aşa, un ostaş fără legământ nu este vrednic de încredere în faţa Domnului. Cine se fereşte de legământ nu este cinstit în faţa lui Dumnezeu. Şi Domnul nu Se poate încrede în el (Ioan 2, 24).

Adunarea pentru legământ trebuie pregătită din timp, cât mai cu grijă. Momentul legământului trebuie să fie bine ales, la mijlocul adunării. Atât vorbirile de dinainte, cât şi cele de după legământul frăţesc trebuie să cuprindă adevărurile fericite ale Cuvântului Sfânt, pline de făgăduinţe despre răsplata şi slava ce-i aşteaptă pe cei care vor lupta şi vor birui în Oastea Domnului Iisus. La fel şi cântările, poeziile şi rugăciunile, care vor înfrumuseţa programul acestei adunări.

Astfel sărbătorirea legământului frăţesc va rămânea pe totdeauna neuitată, aşa cum şi trebuie să rămână pentru cei care au avut bucuria de a se uni atunci pe deplin cu Domnul şi Mântuitorul lor Iisus. Iar pentru ceilalţi va fi un prilej de mare şi luminată bucurie duhovnicească.

Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, pecetluieşte cu Harul Tău şi cu puterea Ta legământul nostru hotărât cu Tatăl nostru Cel ceresc, pus prin Jertfa Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi întărit de pecetea darului Tău cel veşnic şi sfânt. Umple-ne, Duhule Sfinte, de lumină şi putere şi condu-ne cu biruinţă prin toate luptele până la cea din urmă, când vom primi cununa vieţii, la intrarea pe porţile Ierusalimului ceresc. Amin.

Am cu Hristos un legământ

Am cu Hristos un legământ

şi nimeni nu mi-l poate frânge,

născut din plâns, crescut în cânt,

pecetluit în foc şi-n sânge.

Am cu Hristos un legământ

chiar decât sufletul mai sfânt,

un legământ am cu Iisus

chiar decât viaţa mai presus.

Pe nume-l port, pe chip mi-e scris,

în trup îl ard, în duh m-apasă,

el mi-e cuvânt, şi gând, şi vis,

şi-avut, şi dragoste, şi casă.

Nu-i prieten pe pământ să-mi ia

povara lui de peste mine,

cât m-ar iubi şi cât mi-ar vrea,

ea-ncătuşat şi rob mă ţine.

Şi nu-i vrăjmaş, oricât de-avar,

să-mi ia lumina lui din zare,

ea-mi este dor, şi cer, şi far,

şi cinstea mea nemuritoare.

Nimic nu-l poate-ntuneca,

nimic nu-i poate da lumină,

nici chinui, nici mângâia

decât o vină sau ne-vină.

Am cu Hristos un legământ

mai lung decât o veşnicie,

nu-i chin ori har, nici plâns ori cânt

mai greu ori mai uşor să-mi fie.

Ce sfânt e-un legământ

Ce sfânt e-un legământ, că Însuşi

Hristos, cu Sânge, l-a-ntărit

şi l-a pecetluit cu preţul

de Jertfă care l-a sfinţit!

Când omul, lui Hristos jertfeşte

fiinţa şi voinţa sa,

se leagă el de bunăvoie

că-L va sluji şi asculta.

Când omul vine şi-şi supune

fiinţa sa lui Dumnezeu,

ce poate fi mai sfânt ca asta,

mai cutremurător şi greu!

Când pasu-acesta-i sfânt şi unic

cum unică-i fiinţa sa,

ce-ar mai putea să-l facă-n stare

să-l uite sau a şi-l călca?

…Să nu-ţi priveşti cu uşurinţă

cuvântu-n care te-ai legat.

Ţinându-l, eşti prin el un înger,

călcându-l, eşti un blestemat.

O, Dumnezeu Atotputernic

al Veşnicului Legământ,

ajută-ne pe fiecare

să ni-l păstrăm pân-la mormânt.

capitolul 7

DESPRE BISERICĂ

Ce spune Sfânta Scriptură

“Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele ca să locuiesc în Casa Domnului întru lungime de zile” (Ps. 22, 7).

“Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor!
Fericiţi sunt cei ce locuiesc în Casa Ta” (Ps. 83, 1; 5).

“Răsădiţi fiind în Casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru vor înflori” (Ps. 91, 13).

“Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: în Casa Domnului vom merge!” (Ps. 121, 1).

“Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău” (Matei 5, 23-24).

“Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

“De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi… Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 15-17).

“Casa Mea casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari” (Matei 21, 13).

“Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 49).

“Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28).

Biserica este a lui Hristos (cf. I Cor. 1, 2).

“Nu fiţi piatră de poticnire… nici Bisericii lui Dumnezeu” (I Cor. 10, 32).

“Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 22-23).

“Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (Efes. 5, 23).

“Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum să petreci în casa lui Dumnezeu care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp şi temele a adevărului” (I Tim. 3, 15).

“Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor” (Apoc. 2: 7, 11, 17, 29).

Hristos este Mirele Bisericii (cf. Apoc. 21, 2).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Biserica este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată decât pământul. Ea niciodată nu îmbătrâneşte, ci totdeauna va înflori în Hristos.”
Sf. Ioan Gură de Aur

“Biserica lui Dumnezeu, fiind întemeiată pe Stâncă, nu se poate clătina prin nici o vijelie. Ea poate fi ispitită, dar nu învinsă.”
Fericitul Ieronim

“Biserica este acel lăcaş sfânt ridicat de spiritele noastre.”
Sf. Ioan Gură de Aur

“Biserica este plinătatea Harului, neavând nici pată, nici zbârcitură. Ea este curată şi neîntinată, indestructibilă şi eternă.”
Tertulian

“Este un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi o singură Biserică.”
Sf. Ciprian

“Unde este Biserica, acolo este şi Sfântul Duh – şi unde este Sfântul Duh, acolo este şi Biserica.”
Sf. Irineu

“Biserica este prelungirea tainică a Întrupării Mântuitorului. Ea conţine viaţa lui Hristos.”
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

“În afară de Biserică nu este mântuire.”
Sf. Ciprian de Cartagina

“Nimeni nu poate avea ca Tată pe Dumnezeu, dacă nu are ca mamă Biserica. Dacă putea să existe salvare în afară de corabia lui Noe, ar putea să existe şi în afară de Biserică.”
Sf. Ciprian de Cartagina

“Biserica este Trupul organic al lui Hristos… ai cărei membri, care sunt credincioşii, trebuie să stea într-o armonie perfectă.”
Sf. Ioan Gură de Aur

“Biserica lui Hristos este vie şi puternică în măsura în care ea se hrăneşte cu Trupul şi Sângele dumnezeiescului ei Întemeietor, căci fără comunicare între Hristos şi creştini nu poate fi vorba de o Biserică vie.”
Sf. Ioan Gură de Aur

“Noi devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu numai prin unirea cu Hristos în Biserica Sa.”
Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

Ceea ce este sufletul pentru trup, aceea este Duhul Sfânt pentru Trupul lui Hristos care este Biserica.

Oastea Domnului s-a născut în Biserică, iar noi vrem să rămânem în ea, după cum am fost chemaţi.

Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor săi, iar noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii.

“Oastea Domnului este un copil al Bisericii. Ea s-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii.

Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci e o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii.

Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau în contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască, cu toată fiinţa, regulile existente ale Bisericii.”

(Fragment din Moţiunea din 12 sept. 1937)

Sf. Ioan Gură de Aur spune că precum Eva a ieşit din coasta lui Adam, aşa şi Biserica a ieşit din coasta lui Hristos… Şi precum în timp ce Adam dormea s-a făcut femeia, tot astfel pe când murea Hristos s-a născut Biserica din Sângele şi Apa din coasta Lui, care închipuie Cuvântul şi Duhul Său… Noi credem şi mărturisim întocmai.

Acolo unde se află doi sau trei adunaţi în numele lui Hristos, acolo este şi Biserica, iar Biserica este Hristos – după cum spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur… Deci, când tu întinzi mâinile către ceruri şi-ţi pleci genunchii, rugându-te pentru tine sau fratele tău, le întinzi către Hristos şi te rogi către Hristos. La fel şi când fratele tău varsă lacrimi din pricina ta, Hristos suferă. Când Biserica se roagă, atunci se roagă Hristos. Iar ceea ce cere Fiul se dobândeşte totdeauna cu uşurinţă de la Tatăl. Aceasta este Biserica – şi noi aşa credem şi mărturisim.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să se socotească cu evlavie un fiu al Bisericii şi să-şi împlinească cu toată temerea de Dumnezeu toate îndatoririle faţă de Biserică, încredinţat de Harul lui Dumnezeu care este în ea.

Să ia parte la slujbele şi sarcinile Bisericii.

Să se mărturisească şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, după cum ne porunceşte El, supunându-se rânduielilor aşezate în Biserică şi la fel să-şi împlinească şi celelalte îndatoriri sufleteşti şi trupeşti faţă de ea.

Să înconjoare pe slujitorii Bisericii cu tot respectul şi dragostea, ca pe nişte mai-mari ai poporului, rânduiţi prin voia lui Dumnezeu la o slujbă sfântă – şi să nu-i vorbească niciodată de rău, după cum este scris, căci pe fiecare îl va judeca Cel care Singurul are acest drept (cf. Fapte 23, 5).

Să ia parte cu fapta la orice lucru bun ce urmăreşte înzestrarea şi înfrumuseţarea casei Domnului.

Să respecte tot timpul slujbei şi rugăciunii în Biserică. Să asculte cu evlavie, să cânte cu dragoste, să se roage cu lacrimi, îmbrăcat cuviincios, fiindcă stă necurmat în faţa lui Dumnezeu Care urăşte orice necuviinţă. Cine este un neascultător şi un necuviincios faţă de Biserică nu poate fi un ostaş al Domnului.

Deoarece Biserica este Trupul duhovnicesc al lui Hristos, Domnul nostru, fiecare dintre noi socotindu-ne un mădular viu al Bisericii, trebuie să ne comportăm în orice împrejurare într-un chip vrednic de Hristos, Care este Capul Bisericii. Cine nu are Duhul lui Hristos şi viaţa Lui evlavioasă, acela nu este un mădular viu, ci unul mort. Şi nu este spre cinste, ci spre ocară.

Trupul lui Hristos, Biserica, are ochi, iar ochii sunt luminătorii acestui trup, cei aşezaţi în fruntea lui. Şi după cum ochiul viu şi sănătos este curat, aşa de curat trebuie să fie şi să vadă şi luminătorul Bisericii. Un ochi mort nu poate lumina pe nimeni. Un îndrumător în Hristos trebuie să fie viu în Hristos, sănătos în umblare, curat în purtări.

Biserica de pe pământ este Biserica luptătoare, iar Biserica din cer este Biserica triumfătoare şi Hristos este Capul amândurora. Deci după cum cei din ceruri Îi slujesc şi Îl laudă cu toată sfinţenia pe Dumnezeu acolo în cer, tot aşa trebuie să fim şi noi, Biserica de pe pământ, după cum este scris: “Precum în ceruri, aşa şi pe pământ…”. Cine vrea să facă parte în ceruri din Biserica triumfătoare trebuie mai întâi să facă parte din Biserica luptătoare de pe pământ. Oastea Domnului aşa voieşte să facă.

Doamne Duhule Sfinte, Care ai întemeiat Biserica în ziua Pogorârii Tale, Te rog, fă-mă şi pe mine un fiu şi un mădular viu şi lucrător al ei. Amin.

Eu, Doamne, nu ştiu

Eu, Doamne, nu ştiu dacă şi-alte cărări mai duc la Cer vreodată,

dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e calea Ta adevărată.

Eu nu ştiu dacă şi-alte case sunt de-ale Tale, cum le spune,

dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e Casa Ta de rugăciune.

Eu nu ştiu dacă cei ce altfel mărturisesc, şi cred, şi-nvaţă

vor mai ajunge şi în ce fel să vadă veşnica viaţă,

Dar ştiu că cei ce-nvăţătura de la-nceput o ţin întruna,

făgăduinţa mântuirii deplin o au pe totdeauna.

Şi dacă nu ştiu celelalte cărări ce duc la Cer vreodată,

eu vreau mereu să merg pe-aceea ce-o ştiu că este-adevărată.

Şi dacă nu ştiu alte case de-a-Tale, chiar dacă le spune,

eu nu mă las de-aceea care e Casa Ta de rugăciune.

capitolul 8

DESPRE DUMNEZEU – SFÂNTA TREIME

Ce spune Sfânta Scriptură

“Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2).

“Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au derschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El” (Matei 3, 16).

“Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiu Său Cel Unul născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

“Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl… Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 23-24).

“Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30).

“…Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).

“Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L ai trimis” (Ioan 17, 3).

“Totuşi pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El” (I Cor. 8, 6).

“Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, Care strigă: Avva, Părinte!” (Gal. 4, 6).

“Un Dumnezeu şi Tată tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efes. 4, 6).

“…fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singurul are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică! Amin” (I Tim. 6, 15-16).

“Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duhul, şi Aceşti trei Una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele, şi aceşti trei mărturisesc la fel” (I Ioan 5, 7-8).

Ce spun Sfinţii Părinţi

Învăţătura credinţei noastre despre Sfânta Treime se cuprinde, pe scurt, în Simbolul Credinţei, care a fost alcătuit de Sfinţii Părinţi la întâiul Sinod ecumenic, de la Niceea, în anul 325 şi la al doilea Sinod ecumenic, de la Constantinopol, în anul 381. Crezul acesta nu este o rugăciune, ci o expunere clară şi dreaptă a credinţei noastre creştine. Crezul acesta trebuie învăţat adânc şi mărturisit cu hotărâre de către noi toţi:

  1. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
  2. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
  3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
  4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.
  5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
  6. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
  7. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
  8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
  9. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
  10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
  11. Aştept învierea morţilor.
  12. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.(preluat din Ceaslov, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993, p. 24-25)

Dumnezeu este Unul şi Întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aceste Trei Persoane Una şi Unul sunt. Taina aceasta nepătrunsă de mintea omenească o putem înţelege numai prin credinţă şi prin descoperirea dumnezeiască… Cele Trei Persoane sunt egale şi veşnice. Tatăl este Dumnezeu adevărat. Fiul este Dumnezeu adevărat şi Sfântul Duh este Dumnezeu adevărat. Tatăl este Cel ce naşte mai înainte de veci pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh. Fiul este Cel ce S-a născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt este Cel purces din Tatăl. Cele Trei Persoane Se întrepătrund reciproc, locuind Una în Alta în chip neamestecat, prin Fiinţa Cea Una: Tatăl este în Fiul şi în Sfântul Duh. Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh. Şi Sfântul Duh este în Tatăl şi în Fiul.

Acest adevăr ni l-a descoperit Dumnezeu Însuşi prin Cuvântul Său. El nu poate fi asemănat cu nimic din ceea ce este creat. Îl înţelegem numai prin credinţă. În credinţa tainei acesteia şi în mărturisirea ei cu credinţa şi cu fapta stă mântuirea sufletelor noastre.

Ce spune Părintele Iosif

Toată lucrarea de zidire şi mântuire a lumii şi a omenirii, din Ziua întâi şi până în Ziua din urmă, a fost făcută de toate Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Toate le săvârşeşte Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

Înainte de Întruparea Fiului şi de Pogorârea Duhului Sfânt, Fiul şi Duhul lucrau prin Tatăl.

La naşterea pe pământ a Fiului, Tatăl şi Duhul lucrau prin Fiul.

De la Pogorârea Duhului Sfânt şi în vremea aceasta a Duhului Sfânt, Tatăl şi Fiul lucrează prin Duhul.

Astfel toată lucrarea de pregătire a mântuirii prin Jertfa Răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu a fost făcută de Tatăl, Care S-a făcut cunoscut în tot Vechiul Testament, ascunzând în Sine pe Fiul şi pe Duhul.

Fiul lui Dumnezeu, venind pentru împlinirea lucrării de mântuire pregătită de Tatăl, a avut în Sine şi pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, după cum El Însuşi a spus: Eu şi Tatăl Una suntem. Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl… El era întipărirea fiinţei lui Dumnezeu, fiind plin de Duhul Sfânt.

Acum, în vremea Harului – după înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos la cer şi la dreapta Tatălui, trimiţând pe Duhul Sfânt, după cum a promis apostolilor Săi – de la Pogorârea Duhului Sfânt, se desăvârşeşte ultima parte a lucrării mântuirii, lucrarea Sfântului Duh. Acum Tatăl şi Fiul lucrează prin Sfântul Duh. El face acum cunoscută dragostea Tatălui şi Jertfa Fiului, prin care s-a adus iertarea păcatelor şi făgăduinţa sfinţirii. Duhul Sfânt este Împăratul Ceresc, Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care este pretutindeni şi le împlineşte pe toate în toţi. El este Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă…

“Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători” (Efes. 4, 11). “Daruri sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi” (I Cor. 12, 4-6).

Ce limpede se vede aici lucrarea Sfintei Treimi: în versetul 4 de la I Corinteni 12 este vorba de Duhul Sfânt. În versetul 5 este vorba de Domnul Iisus. Iar în versetul 6 este vorba despre Tatăl. Adică Dumnezeul Întreit şi Unic, Care lucrează totul în toţi.

Aceasta este Taina cea ţinută ascunsă din veşnicie, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a binevoit să le facă cunoscută care este bogăţia slavei Tainei acesteia între neamuri. Şi anume: Hristos în voi (prin Tatăl şi prin Duhul) nădejdea slavei.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să creadă şi să mărturisească, prin cuvintele sale şi prin faptele sale, întocmai după învăţăturile de mai înainte, făcute nouă cunoscute prin Sfintele Scripturi, prin Sfinţii Părinţi bisericeşti şi prin părintele nostru sufletesc prin care ne-am născut la o viaţă nouă, după cum este scris: “Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Cor. 4, 15).

Un adevărat ostaş al Domnului va fi dator totdeauna să unească cu credinţa sa fapta, iar cu fapta cunoştinţa… adică să mediteze şi să adâncească învăţăturile sfinte începând cu cele mai de seamă, adică acestea despre Sfânta Treime şi despre marea şi însemnata lucrare a mântuirii noastre care se face prin dragostea Tatălui, prin Jertfa Fiului şi prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Cunoaşterea limpede a adevărului despre Sfânta Treime este de cea mai mare însemnătate pentru fiecare creştin, dar mai cu seamă pentru noi, ostaşii Domnului. Fiindcă în lume sunt acum mai mulţi ca oricând prooroci mincinoşi şi crezuri mincinoase care răspândesc multe învăţături înşelătoare împotriva Sfintei Treimi, tăgăduind că Fiul ar fi Dumnezeu şi că Duhul Sfânt ar fi o Persoană.

Acela este Antihristul care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl. Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl. Iar făgăduinţa pe care ne-a făcut-o El este viaţa veşnică…

După aceste adevăruri care ne-au fost scrise de Sfântul Apostol Ioan la I Ioan 2, 22-25, trebuie să fim hotărâţi în a respinge pe oricine va veni la noi să ne clatine de pe temelia acestor încredinţări şi să ne depărtăm de el şi de învăţăturile lui ca de Satana şi de Antihristul.

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricui înăbuşe adevărul sau îl strică, răstălmăcind cuvintele lui Dumnezeu pentru a învăţa pe alţii împotriva acestor adevăruri atât de clare. Aceasta este o necinstire a lui Dumnezeu, o tăgăduire a lui Hristos şi un păcat contra Duhului Sfânt. Oricine ar fi acela care face aceste păcate este vinovat de osânda veşnică. Dar şi cine îl va primi şi-l va asculta pe acela se va face şi el vinovat de osânda lui.

Doamne Duhule Sfinte, Duhul Adevărului şi al Luminii, Te rugăm, călăuzeşte-ne în toată învăţătura sănătoasă. Şi păzeşte ne de orice învăţătură ispititoare şi satanică. Amin.

Cred

Cred într-Unul Dumnezeu: Tatăl Creatorul

cum cred ziua şi cred noaptea, stelele şi norul,

cred Dreptăţii,-Nţelepciunii, Milei şi Puterii

cum cred Vieţii şi cred Morţii, Zorilor şi Serii.

Cred în Dumnezeul-Fiul, Unicului Una,

cum cred Crucea şi Răsplata, Soarele şi Luna,

cred în Adevărul Veşnic, Taina şi Cuvântul

cum cred sufletul şi trupul, Tunetul şi Vântul.

Cred în Dumnezeul-Duhul, de-Aceeaşi Fiinţă,

cred în Dragostea Eternă, cred în Biruinţă,

cred Vieţii Viitoare, Slavei şi-Nvierii,

cred puternic ca Luminii şi ca Primăverii.

Cred în Dumnezeul Unic cu-ntreită Faţă,

Ne-nţeleasă, Necuprinsă, Veşnică Viaţă,

cred mai mult ca-n tot ce poate lumea să-mi arate

şi mă-nchin ca-n faţa celor mai adevărate.

capitolul 9

DESPRE SFINTELE TAINE

Ce spune Sfânta Scriptură

“Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

“Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16).

“Iisus a răspuns: “Adevărat, adevărat zic ţie: de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”” (Ioan 3, 5).

“Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”” (Ioan 20, 22-23).

“Iar Petru a zis către ei: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre” (Fapte 2, 38).

“Pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei” (Fapte 6, 6).

“Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu…” (Fapte 20, 28).

“Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 3-4).

“Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitorii ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1).

“Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” (I Cor. 10, 16).

“Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (II Cor 1, 21-22).

“Este un Domn, o credinţă, un botez” (Efes. 4, 5).

“De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 31-32).

“Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinţilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii” (Filip. 1, 1).

“Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit” (Tit 1, 5).

“Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi” (Iacov 5, 14-16).

Ce spun Sfinţii Părinţi

Sfintele Taine sunt lucrările văzute prin care se arată lucrările nevăzute ale Duhului Sfânt în viaţa Bisericii şi în viaţa fiecărui credincios. Pentru că omul are nu numai sufletul său nevăzut, ci are şi trupul văzut. Prin aceste Taine văzute ni se împărtăşeşte harul nevăzut al Sfântului Duh.

Partea văzută – din afară – a tainei o formează lucrurile, cuvintele şi actele slujbei, iar partea nevăzută – lăuntrică – a tainei este harul dumnezeiesc care se împărtăşeşte prin partea cea văzută.

Scopul Sfintelor Taine este sfinţirea omului. Harul pe care ele îl împărtăşesc pentru cel ce crede este harul sfinţitor.

Ceea ce produce harul lui Dumnezeu prin credinţă în sufletul celui credincios sunt roadele sfinte ale acestui har. Sunt urmarea minunată a împărtăşirii prin ele cu puterea Duhului Sfânt.

Deşi Harul dumnezeiesc este unul singur, totuşi, prin lucrarea pe care o împlineşte El în cel ce crede, este deosebit de la Taină la Taină. Cele şapte Taine ale Bisericii corespund celor şapte mari trebuinţe ale fiilor Bisericii Domnului.

Dreapta noastră credinţă ne învaţă că în Biserica Domnului sunt şapte Sfinte Taine, toate constituind Taina lui Dumnezeu, pentru că pe toate le săvârşeşte Duhul Sfânt în numele lui Iisus Hristos şi prin lucrarea voii Tatălui Ceresc. Aceste Taine sunt: 1. Botezul; 2. Mirungerea; 3. Împărtăşania; 4. Pocăinţa (sau Naşterea din nou); 5. Preoţia; 6. Nunta; 7. Maslul.

Tainele sunt, în Biserică, pentru oricine are o credinţă vie, ca nişte izvoare curate prin care curge spre noi puterea sfinţitoare a harului dumnezeiesc. Şi ca nişte stâlpi puternici pe care se sprijină viaţa cea nouă în Hristos Iisus.

Sfinţii Părinţi învaţă că în Sfintele Taine este focul care încălzeşte inima, arde patimile, luminează sufletul şi aduce rodul sfinţitor vieţii creştine. Ele sunt altoiul care înnobilează trăirea noastră, apă care înviorează toate virtuţile noastre, pâine care satură sufletul şi doctorii care ni se dau pentru însănătoşirea şi întărirea vieţii noastre duhovniceşti.

Ce spune Părintele Iosif

În mod deosebit, Sfintele Taine întăresc în noi darurile Sfântului Duh şi prin ele ni se curăţesc virtuţile omului nostru duhovnicesc şi ale fiinţei noastre celei noi.

Desigur că orice suflet trebuie să se apropie de oricare dintre aceste Sfinte Taine cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste. Pentru că fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci oricine se apropie de El trebuie să creadă, – spune Sfânta Scriptură (cf. Evrei 11, 6).

Prin Sfintele Taine primite cu credinţă şi preţuite în smerenie se întăresc şi se înfrumuseţează în noi roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor şi curăţia (Gal. 5, 22). Oricine le priveşte şi le primeşte cu toată evlavia şi credinţa se încredinţează de fiecare dată despre acest adevăr.

În darurile revărsate şi prin Sfintele Taine, primite cu credinţă şi păstrate în curăţie, sunt izvoare de înălţare sufletească, de sfinţire a trăirii şi de bucurii ale cugetului pentru toţi cei care vin la Hristos şi rămân ai Lui. Pentru toţi cei care au murit faţă de păcat şi au înviat la o viaţă nouă împreună cu Hristos, vieţuind ca în locurile cereşti în Hristos Iisus, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 2, 1-6).

Noi toţi cei care, prin naşterea din nou, am venit la picioarele Crucii şi, prin credinţă, vieţuim cu Hristos Iisus, Domnul nostru, după voia lui Dumnezeu, avem în Sfintele Taine, împlinite cu evlavie şi smerenie, prilejuri de mari bucurii şi întăriri sufleteşti. Dacă noi suntem un templu sfânt în Domnul, o biserică a Duhului Sfânt, atunci săvârşirea acestor Taine va aduce în noi totdeauna o mireasmă a lui Hristos, de la viaţă spre viaţă.

Dar noi suntem datori nu numai să primim aceste Taine, ci să şi lucrăm împreună cu ele, pentru ca binefacerile lor să poată rodi în viaţa noastră roadele cerute şi aşteptate de Duhul Sfânt Care ni le dăruieşte tocmai în acest scop. Căci oricui nu primeşte cu credinţă şi nu păstrează cu vrednicie darul lui Dumnezeu – nu numai că nu-i sunt spre nici un folos sufletesc, dar îi sunt chiar spre osândă, după cum este scris: “Astfel, oricine va mânca pâinea acesta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă lui îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 27-29).

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Fiecare suflet care îşi doreşte cu adevărat mântuirea sa la sfârşitul vieţii sale pământeşti trebuie neîncetat să-şi ducă această viaţă în toată curăţia şi evlavia, în toată ascultarea de învăţăturile şi cerinţele voii lui Dumnezeu. Pentru că în împărăţia lui Dumnezeu nu se poate intra decât pe uşa împlinirii Cuvântului Său cel Sfânt.

Pe tot drumul vieţii noastre sunt aşezate în calea mântuirii tot felul de curse şi laţuri de ispite şi păcate puse înaintea noastră de Satana, de păcat şi de firea noastră pământească. Dar tocmai pentru a ne ajuta să ne ferim de aceste curse şi laţuri, Domnul Duhul Sfânt ne-a pus la îndemână şi marele Său ajutor. Pe lângă puterea şi ajutorul sfânt pe care le primim de la Duhul Domnului prin rugăciune, prin Cuvântul Sfânt şi prin bucuria cântărilor şi a dragostei frăţeşti, sunt şi cele ce le primim prin Sfintele Taine. Un om duhovnicesc care vrea să trăiască într adevăr o viaţă de plinătate în Hristos nu numai că nu se va lipsi niciodată de ele, dar se va înviora mereu prin împlinirea lor.

Începând cu Taina Botezului, săvârşită la începutul vieţii, şi sfârşind cu cea a Sf. Maslu, săvârşită, de obicei, la căpătâiul bolnavului – după cuvântul Sfântului Apostol Iacov (Iacov 5, 13-15), toate Sfintele Taine sunt necesare sufletului doritor şi ostenitor spre adevărata mântuire. Mai ales în ceea ce priveşte Taina Sfintei Împărtăşanii, trebuie să ne unim cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus cel puţin de două ori pe an , în Postul Naşterii şi în cel al Învierii Domnului. E bine atunci ca toţi fraţii şi surorile să facă mărturisirea şi împărtăşirea în acelaşi timp. Aşa se făcea la începutul Oastei.

Dar trebuie să spunem şi să credem cu toată hotărârea că numai împlinirea formală a acestor Taine, fără credinţa vie şi din inimă a celui pentru care se săvârşesc acestea, nu-i poate ajuta la nimic. De pildă, Botezul făcut de mic, dar mai târziu întinat prin păcat, dacă nu e urmat de pocăinţă, adică de naşterea din nou, nu-i poate folosi omului spre mântuire.

Sfintele Taine, ca orice bunuri cereşti, trebuie cinstite şi trebuie vorbit despre ele cu toată evlavia şi preţuirea datorate lucrurilor sfinte. Oricine le dispreţuieşte şi vorbeşte despre ele în chip uşuratic sau batjocoritor săvârşeşte păcat împotriva Duhului Sfânt a Cărui lucrare sunt ele. Şi va fi osândit fără cruţare, după cum este scris: “Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce – ca dobitoacele necuvântătoare – ştiu din fire, într acestea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core” (Iuda 10-11).

Doamne Duhule Sfinte, Dulcele nostru Mângâietor şi Dreptul nostru Călăuzitor în Adevărul mântuirii, Te rugăm, sfinţeşte-ne prin Tainele Tale şi întăreşte-ne prin ele, ca să ducem până la sfârşit o viaţă plină de roadele Tale cele cereşti. Amin.

Din locul unde sufăr

Din locul unde sufăr de flacăra iubirii

răsare coarda Viţei cu şapte înălţimi,

cinci trandafiri mai roşii ca floarea răstignirii

se scutur de petale în mâini de heruvimi.

Din şapte spice, pline mai albe ca azima,

se taie Miezul Vieţii, în patru părţi cruciş,

din Alfa spre Omega,

de la Ioan spre Dima,

din Moarte spre Viaţă,

din iad – spre Luminiş.

Din josul Rădăcinii e ţeasta despicată

ca rana unei raze muşcată dintr-un măr,

deasupra arde zarea cu creasta-nflăcărată

ca spuma unui Sânge vărsat pentru-Adevăr!

Păduri de mâini se-nalţă cerşind o fărmitură

şi nori de buze arse aşteaptă-un strop de har,

– şi Cele Patru Taine se dau fără măsură

şi Cele Patru Braţe se-ntind fără hotar.

capitolul 10

DESPRE SFÂNTA SCRIPTURĂ

Ce spune Sfânta Scriptură

“Cercetaţi Cartea Domnului şi citiţi, că nimic din acestea nu lipseşte. Căci gura Domnului a poruncit şi suflarea Lui le a adunat” (Isaia 34, 16).

“Prin ce îşi va îndrepta tânărul curată calea sa? Prin păzirea Cuvintelor Tale!” (Ps. 118, 9).

“Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea” (Ps. 118, 103).

“Începutul Cuvintelor Tale este Adevărul şi veşnice toate judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118, 160).

“Iar el, răspunzând, a zis: “Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”” (Matei 4, 4).

“Zis-a lor Iisus: “Au n-aţi citit niciodată în Scripturi?”” (Matei 21, 42).

“Răspunzând, Iisus le-a zis: “Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).

“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

“…le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele depre El” (Luca 24, 27).

“Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39).

“…Cuvântul Tău este Adevărul” (Ioan 17, 17).

“…ei au primit Cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele, cercetând Scripturile, dacă ele sunt aşa” (Fapte 17, 11).

“Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17).

“Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie” (Col. 3, 16).

“Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (II Tim. 3, 15-16).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Dumnezeu Cel iubitor de oameni luminează nevăzut cugetele noastre prin Sfintele Scripturi.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Gura Domnului a rostit cuprinsul Sfintelor Scripturi.” Sf. Clement Alexandrinul

“Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu.” Sf. Macarie cel Mare

“Toată Scriptura este de la Dumnezeu insuflată şi folositoare nouă spre mântuire.” Sf. Vasile cel Mare

“Orice vei face, să ai mărturia Sfintei Scripturi.” Sf. Antonie cel Mare

“De la necunoaşterea şi neascultarea Sfintelor Scripturi izvorăsc toate relele dintre oameni.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare prin care ea a prefăcut şi preface nenumărate suflete păcătoase în suflete sfinte.” Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

“Nimic nu este atât de potrivit ca să înlăture din suflet gândurile rele ce-l stăpâneau mai înainte şi tot ce cuprinde în om flacăra tulburării – ca scufundarea în învăţătura Sfintelor Scripturi şi umblarea după poruncile ei dumnezeieşti.” Sf. Isaac Sirul

“Cercetaţi Sfintele Scripturi cele adevărate şi date prin Duhul Sfânt, că totul este drept şi adevărat din ce este scris în ele.” Sf. Clement Romanul

“Cuvântul Sfintei Scripturi este asemenea seminţei al cărei rost este să se înmulţească şi să rodească felurit acolo unde este aruncată.” Origen

“Toată Scriptura, fiind de Dumnezeu insuflată, este o lege sfântă celor ce o citesc… spre cunoştinţa tainelor dumnezeieşti şi spre ascultarea cu înţelegere.” Sf. Grigorie de Nyssa

“Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se găseşte în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.” Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

Ce spune Părintele Iosif

Toată lupta vieţii mele a fost să fac pe toţi oamenii să cunoască şi să iubească, să adâncească şi să trăiască Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu – Biblia.

Dacă aş avea un glas de tunet care să se audă peste tot pământul, aş striga un singur cuvânt: oamenilor, citiţi, iubiţi şi trăiţi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Cel din urmă cuvânt al vieţii mele aş dori să fie: “Citiţi Biblia!”

Cine a gustat din dulceaţa cerească, cine a gustat Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia, acela a aflat că acest Cuvânt dumnezeiesc este mai dulce decât mierea pentru cerul gurii sale, după cum scrie Psalmul 118/119, 103. Acela nu va mai simţi foamea şi setea după desfătările şi plăcerile lumeşti niciodată.

Biblia, fiind Cartea lui Dumnezeu, trebuie citită cu credinţă, cu rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, Care este Duhul Adevărului şi al Vieţii. Numai aşa ne vom afla în ea Adevărul şi Viaţa, adică pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Răscumpărătorul sufletelor noastre, Care este Miezul Sfintelor Scripturi şi pe Care ni-L descopere numai Cuvântul şi Duhul Sfânt.

Dacă Biblia ar avea grai auzit, ea ar striga tuturor oamenilor: Eu sunt Cartea lui Dumnezeu – citiţi-mă! Eu sunt Descoperirea lui Dumnezeu – cercetaţi-mă! Eu sunt Cartea Vieţii – iubiţi-mă! Dumnezeu este Scriitorul meu – căutaţi-mă! În mine se află ascunse şi arătate toate lucrările lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră – doriţi-mă! În mine aflaţi apa cea vie şi mana cerească spre mântuirea voastră – hrăniţi-vă din mine şi adăpaţi-vă din izvorul meu, ca să aveţi viaţa.

În Sfânta Scriptură este cuprinsă toată înţelepciunea de care avem nevoie pentru ducerea unei vieţi în sfinţenia şi cinstea cerute de Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Oricui îi lipseşte această înţelepciune, să o ceară prin rugăciune Duhului Sfânt şi să o caute prin cercetare şi citire în Cuvântul Bibliei. Şi Dumnezeu i-o va da cu mână largă şi binevoitoare.

Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să caute să-şi procure Sfânta Scriptură – Biblia, să o aibă personal şi să o preţuiască, iubind-o ca pe sfântul şi adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu; să o cerceteze cu credinţă, cu evlavie şi cu frica lui Dumnezeu în fiecare zi.

Să-şi obişnuiască familia a citi, a cunoaşte, a asculta şi a împlini Cuvântul Sfintelor Scripturi.

Să cugete zi şi noapte la poruncile Domnului, învăţându le şi păzindu-le cu fapta şi cu vorba, cât mai ascultător şi smerit.

Să propovăduiască Cuvântul Evangheliei potrivit cu învăţătura dreaptă – şi să se ferească de oricine nu învaţă aşa din Cuvântul Sfânt.

Să-i înfrunte pe cei care îi vede că răstălmăcesc învăţătura cea dreaptă pe care am primit-o noi, având tot curajul şi râvna pentru apărarea adevărului faţă de oricine nu-l arată drept.

Să ia totdeauna parte, cu dragoste, râvnă trează şi evlavie, împreună cu fraţii şi surorile noastre, la adunările de şcoală biblică – şi să-şi deschidă totdeauna mintea şi inima spre a învăţa să cunoască şi să împlinească mai bine voia lui Dumnezeu în care ne călăuzeşte Biblia.

Apropierea de Cartea Domnului să ne fie totdeauna cu o teamă sfântă şi cu evlavie, gândindu-ne cât de Înalt este Stăpânul şi Dumnezeul nostru Care ne vorbeşte din ea. Şi cât de înalte trebuie să fie totdeauna respectul, admiraţia, smerenia şi bucuria pe care se cuvine ca noi să le avem faţă de El şi de Cuvântul Voii Sale pe care a binevoit să ni-l descopere.

Să aşeze şi să păstreze Cartea Sfântă totdeauna la loc de cinste, să nu o arunce oriunde şi să nu o lase obiectul de joc al copiilor, ori de batjocură al necredincioşilor.

Să se apropie totdeauna cu evlavie de Cartea Domnului. Să-i stropească cu lacrimile sale paginile ei. Să-i sărute cu buzele sale evlavioase versetele ei, iar mâinile să i se împreune, peste ea, în rugăciunea celor mai fierbinţi mulţumiri faţă de Domnul, pentru că i-a dat-o şi i-o păstrează. Să înveţe pe de rost şi să reţină versete şi chiar capitole întregi din ea, la care să mediteze când nu o are, ori când îi va fi luată.

Iar pentru adevărata înţelegere a textelor sfinte, să ia drept călăuză scrierile Sfinţilor Părinţi, care, printr-o viaţă de sfinţenie, au fost luminaţi de acelaşi Duh Sfânt Care a insuflat întreagă Sfânta Scriptură.

O, Doamne Duhule Sfinte, trezeşte-ne foamea şi setea după Cuvântul Sfânt şi călăuzeşte-ne în tot adevărul Său. Amin.

Hristos este Taina

Hristos este Taina Sfintelor Scripturi,

fiecare slovă poartă-al Lui Semn Sfânt,

peste toate-i umbra Sfintei Lui Făpturi,

Numele-I ascunde fiece cuvânt.

Din Geneza până la Apocalips,

prin versete umblă paşii lui Hristos,

uneori mai tainic, alteori deschis,

când fiind în umbră, când străluminos.

Ca printr-o pădure când e soare plin

trece El prin toată Biblia mereu;

uneori L-ascunde câte-un tei ori pin

şi-apoi iar străluce ca un Dumnezeu.

…De la-Ntâia Seară, cea din Început,

până după Miezul Nopţii cu profeţi,

El e-Acel Luceafăr îndreptând tăcut

ochii lor spre Ziua Marii Dimineţi.

Dar din Dimineaţa Marii Lui Iviri

când slăvit deschide Noul Legământ,

toate-I pier în faţa marii străluciri –

e-n Etern Solstiţiu Soarele Lui Sfânt.

…Se rotesc de-atuncea secole şi spaţii,

când cu seri de beznă, când cu dimineţi,

pier şi nasc întruna alte generaţii

– ci Hristos rămâne Veşnic şi Măreţ.

…Cercetaţi Scriptura din genunchi, smeriţi,

doar aşa-i pătrundeţi strălucitul semn,

numai ochii-n lacrimi pot privi uimiţi

Taina şi Minunea de pe-al Crucii lemn.

Cercetaţi Scriptura proşternuţi pios,

mergeţi pân’ la Cruce şi rămâneţi Sus;

singura Salvare-i numai în Hristos

şi-o puteţi cunoaşte numai prin Iisus.

Cele Două Nume au un sfânt înscris,

fiecare-ntr-însul cuprinzând un har:

în Hristos e unic Harul cel promis

şi-n Iisus e harul de-a-l pătrunde clar.

Cuvântul Tău, Etern Stăpân

Cuvântul Tău, Etern Stăpân,

e mai statornic decât toate,

orânduirile-Ţi rămân

pe veci de veci nestrămutate.

Cuvânt slăvit,

doar Tu mi-eşti far,

avânt, putere şi iubire

şi scut, şi-alin,

şi drum, şi har

spre slavă şi desăvârşire.

Cuvântul Tău, Iisuse-n veac

este-adevăr şi părtăşie,

când toate pier şi se desfac

e-n veci curată apa vie.

Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,

e frumuseţe şi putere,

etern şi dulce crezământ

spre sărbătoare şi-nviere.

Cuvânt slăvit, lumina mea,

tu-mi creşti curat viaţa nouă,

revarsă-mi zilnic peste ea

a prospeţimii Tale rouă.

Sfânt Adevăr Desăvârşit,

fii-mi toiag, şi scut, şi soare

pân-la hotarul strălucit

de unde-i veşnic sărbătoare!

capitolul 11

DESPRE SFÂNTA CRUCE

Ce spune Sfânta Scriptură

“…înadins şi-a încrucişat mâinile…” (Geneza 48, 14).

“Iar Domnul a zis către Moise: “Fă-ţi un şarpe de aramă şi l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi” (Numeri 21, 8).

“Şi i-a zis Domnul: “Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera “tau”, care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui”” (Iezec. 9, 4).

“Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38).

“Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30).

“Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).

“Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15).

“Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 17-18).

“O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului, – pe voi, în ochilor cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit?” (Gal. 3, 1).

“Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos.
Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 12; 14).

“Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2, 16).

“Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea” (Filip. 3, 18-19).

“Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui şi l-a luat din mijloc pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce (Col. 2, 14-15).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Crucea este Voinţa Tatălui, Slava Fiului, Bucuria Duhului, podoaba îngerilor, siguranţa credincioşilor, lauda lui Pavel.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Crucea este Fiica lui Dumnezeu şi biruirea patimilor.” Sf. Maxim Mărturisitorul

“Crucea este nimicirea păcatului.” Avva Isaia

“Crucea este toată virtutea şi fapta cea bună.” Cuviosul Marcu

“Crucea lui Hristos este izvorul tainelor noastre.” Fericitul Augustin

“Datorită Crucii lui Hristos de pe Golgota nu ne mai temem de lupul-satan, căci Îl avem cu noi pe Păstorul cel Bun, Mântuitorul sufletelor noastre.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Vezi cât de mare este puterea semnului Crucii? Crucea este mai strălucitoare decât soarele şi luna. Domnul vine spre noi purtând semnele Crucii, cum a venit spre Toma. El şi la Venirea Lui ne va arăta acest Semn, ca să vedem că El este Cel Răstignit.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Înainte şi în timpul lucrărilor noastre, intrând şi ieşind, înainte de somn şi după el, totdeauna să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci.” Tertulian

“Voi, maicilor, învăţaţi pe copiii voştri să-şi însemne fruntea cu crucea, iar mai înainte de a pricepe ei, însemnaţi-le voi cu mâna voastră acest semn sfânt.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Nu numai cu mâna trebuie să facem semnul Crucii, ci trebuie să-i adăugăm predarea noastră şi o credinţă profundă. Faceţi-o astfel pe faţa şi pe inima voastră şi diavolul va fi biruit, pentru că în cruce este sabia care l-a străpuns şi pumnalul care l a rănit mortal. Nu vă ruşinaţi de Cruce, ca nu cumva şi Hristos să Se ruşineze de voi.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Crucea este monumentul iubirii lui Dumnezeu.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Crucea este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva diavolului.” Sf. Ioan Damaschin

“Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte a primit-o.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei…” Tropar la Sf. Maslu

“Pe Crucea Domnului de pe Golgota s-a întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului nostru cu cea mai mare şi mai frumoasă faptă a dragostei lui Dumnezeu. Şi pe Cruce, Iubirea dumnezeiască a ars păcatul omenesc.” Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

Ce spune Părintele Iosif

Oastea Domnului este o armată duhovnicească strânsă la luptă contra vrăjmaşului diavol. Taina biruinţelor noastre este în semnul care i s-a arătat cândva şi împăratului Constantin: Crucea Domnului Iisus.

Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul Crucii, arătând prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii, căci Domnul nostru Iisus Hristos a murit pentru noi pe Cruce şi prin ea ne-a câştigat El şi nouă darul biruinţei…

Îngenuncheaţi la picioarele Crucii, veţi afla tainele mântuirii.

La picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti.

La picioarele Crucii afli cu ce mare dragoste te-a iubit Dumnezeu-Tatăl.

La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste care s-a putut auzi cândva în această lume, că Iisus este un Mântuitor al tău, că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta.

Jertfa Crucii te face dintr-un om vechi un om nou, dintr un om lumesc un om duhovnicesc.

La picioarele Crucii este puterea Oastei Domnului şi a ostaşilor ei. Dar numai semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul Crucii, dar dacă n-ai adevărata înţelegere a Jertfei Crucii Mântuitorului – şi dacă nu trăieşti cu cutremur aceasta – la nici o izbândă nu poţi ajunge.

Crucea este ascultarea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, de voia Tatălui – şi ea trebuie să fie şi ascultarea noastră de El.

După cum patimile Crucii au fost o slavă pentru Mântuitorul nostru şi după cum lanţurile au fost o pricină de laudă pentru Apostolul Pavel, ori pătimirile o bucurie pentru martirii şi sfinţii credinţei noastre, – tot aşa şi semnul Crucii şi purtarea ei trebuie să fie o pricină de laudă sfântă şi de putere biruitoare şi pentru noi, ostaşii Domnului.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să cinstească cu toată evlavia semnul Crucii Domnului nostru Iisus Hristos ca pe Semnul Dragostei, Biruinţei şi al Mântuirii Lui pentru noi. Să-şi facă cu evlavie şi fără ruşine, în chip frumos şi vrednic, semnul Sfintei Cruci, ori de câte ori se cere, potrivit cu locul şi cu starea de creştin adevărat şi de închinător smerit faţă de Hristos.

Să creadă că acest semn sfânt este o cinste, o datorie şi o biruinţă pentru orice suflet care doreşte să rămână credincios la picioarele lui Iisus şi să aibă părtăşie cu El.

Oriunde ne-am face rugăciunea, acasă ori pe drum, la biserică ori la adunare, oriunde şi oricând, noi trebuie să o începem şi să o încheiem cu semnul Sfintei Crucii, făcut cu toată evlavia şi cu toată credinţa, pentru că o facem începând totul în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Şi numai în felul acesta rugăciunea noastră are şi un început şi un sfârşit dumnezeiesc.

Să fim încredinţaţi că toţi cei care se feresc să-şi facă semnul Sfintei Crucii săvârşesc o impietate faţă de Hristos şi Crucea Lui. Iar cei care o batjocoresc săvârşesc un păcat de moarte.

După cum Cuvântul lui Dumnezeu cel nevăzut are o înfăţişare a lui văzută – Biblia, tot aşa şi Crucea cea nevăzută, care înseamnă jertfa lui Hristos, are o înfăţişare a ei văzută – Crucea. Acesta este semnul Sfintei Cruci, care, orişiunde şi oricum ar fi, înseamnă asta. Cine batjocoreşte semnul cel văzut al Crucii se face vinovat de batjocorirea sensului ei nevăzut, după cum cine calcă în picioare Biblia calcă Cuvântul Sfânt.

Crucea nu este un chip cioplit, cum erau cele idoleşti – după cum spun unii – ci semnul profeţit prin Moise cu atârnarea şarpelui în pustie. Lemnul pe care era atârnat şarpele era o cruce, fiindcă pe o prăjină goală nu se poate atârna nimic. Dacă prima cruce a făcut-o Moise, tocmai cel care primise poruncile, atunci ea nu este un chip cioplit, ci un semn profetic. Iar dacă toate lucrurile Vechiului Testament preînchipuiau adevărurile Noului Testament, după cum este scris, atunci cu atât mai mult se înţelege asta despre Cruce, după cum spune Cuvântul Sfânt la Numeri 21, 8, cu înţelesul de la Ioan 3, 14-15.

Nici Cruce fără Hristos, nici Hristos fără Cruce.

Cine este un necinstitor al Crucii nu poate fi un ostaş al Domnului.

Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, ajută-ne să înţelegem aşa semnul şi puterea Sfintei Cruci. Amin.

Crucea-i Ascultarea

Crucea-i Ascultarea Domnului Iisus,

cea mai naltă Jertfă care s-a adus,

Preţul cel mai mare, harul nesecat

pentru izbăvirea lumii din păcat.

Crucea-i Slava Sa,

Crucea-i pacea mea,

din mormânt m-a scos

Crucea lui Hristos,

viaţă mi-a adus

Crucea lui Iisus,

slavă Sus şi jos

Crucii lui Hristos!

Crucea-i Biruinţa Domnului Iisus,

El a-nvins când Singur morţii S-a supus

şi-a zdrobit vrăjmaşul când S-a umilit,

preamărit e Mielul fiindcă S-a jertfit.

Crucea e Iubirea Domnului Iisus,

Sângele Iertării mila ne-a adus,

Jertfa necurmată punte s-a făcut

ca să mântuiască ce era pierdut.

Crucea este Slava Domnului Iisus,

prin ea Şi-a-nălţat El Numele nespus,

Crucea Lui slăvită veşnic va-nsemna

mântuirea noastră şi mărirea Sa.


capitolul 12

DESPRE MAICA DOMNULUI

Ce spune Sfânta Scriptură

“Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Ps. 44, 11).

“Pentru aceasta, Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara, va lua în pântece şi va naşte un fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14).

“Şi mi-a zis Domnul: “Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă”” (Iezec. 44, 2).

“Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei, pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naşte.” (Miheia 5, 1-2).

“Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20).

“Şi El a zis lor: “Paharul meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu”” (Matei 20, 23).

“Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. …Căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt Se va chema… şi Împărăţia Lui nu va mai avea sfârşit” (Luca 1, 28-33).

“Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt şi cu glas mare a strigat: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 41-45).

“Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48).

“Şi stăteau Lângă Crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea, stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 25-27).

“Şi s-a arătat din cer un semn mare: o Femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună de douăsprezece stele.
&350;i a născut un Copil de parte bărbătească, Care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier (Apoc. 12, 1; 5).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Hristos a luat din trupul Fecioarei trup curat, sfânt, neîntinat şi inaccesibil păcatului, îndreptând astfel creatura Sa.

Hristos a găsit sfânt şi trupul şi sufletul Fecioarei Maria. Astfel Şi-a făcut Lui Însuşi Templu însufleţit, zămislindu-Se din Fecioară în felul în care a voit.

Creatura, prin faptul că a ajuns îmbrăcăminte a Creatorului, a cules ca rod cea mai mare slavă. Căci precum din Adam s-a luat coasta, iar pe Adam nu l-a micşorat cu nimic, tot astfel şi în Fecioara S-a zămislit om – şi nu a distrus fecioria. Nevătămat a rămas Adam şi după luarea coastei, nepângărită a rămas şi Fecioara după Naşterea Pruncului.”

Sf. Ioan Gură de Aur

“Toate darurile s-au revărsat din omenitatea lui Hristos întâi în Maica Sa, şi din aceasta, în noi.” Teofan al Niceei

“Cel Fără-de-Început, pogorându-Se din cer, n-a adus trup cu Sine, ci l-a luat din pântecele Preasfintei Fecioare, din preacuratul ei sânge, prin împreună-lucrarea Sfântului Duh.” Mărturisirea de Credinţă Creştină Ortodoxă

“Pentru aceea Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, că a născut pe Cuvântul cel din Tatăl.” Sf. Chiril al Alexandriei

“Tu, Iisuse, ai împodobit pe Maica Ta, cu toate că Tu eşti frumuseţea Maicii Tale.” Sf. Efrem Sirul

“O singură Fecioară este Maică, întocmai ca Biserica. Ea n a fost soţie, şi totuşi e Mamă. Ca Fecioară ea este neîntinată, ca Mamă este preaiubitoare.” Sf. Clement Alexandrinul

“Tatăl Sfânt mai dinainte a prevăzut-o, apoi profeţii au vestit-o prin Duhul Sfânt. Puterea sfinţitoare a Duhului a cercetat-o, a curăţit-o, a sfinţit-o. Maica Domnului este singura totdeauna fecioară şi cu sufletul şi cu trupul.” Sf. Ioan Damaschinul

“Eva, fiind înşelată, a născut cuvântul aducător de moarte; Maria, fiind binevestită, a născut Cuvântul Întrupat, aducător nouă de viaţă veşnică.” Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.

Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.

Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: “Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…”

Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.

Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.

Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.

Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: “Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…”

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.”

Din publicaţiile “Oastea Domnului”, nr. 14/1930 şi “Isus Biruitorul”, nr. 20/1935

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să o cinstească pe Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului nostru, cu toată evlavia şi recunoştinţa, căci datorită curăţiei şi smereniei ei a fost aleasă ea din veşnicie de Dumnezeu ca vasul sfânt pentru Întruparea Mântuitorului nostru, Fiul Tatălui Ceresc, pentru ispăşirea păcatului omenirii. Astfel ea a devenit o împreună-lucrătoare cu Dumnezeul şi Fiul ei la mântuirea noastră, a tuturor oamenilor.

Nici o altă fiinţă omenească n-a mai fost asemenea Sfintei Fecioare Maria. Cuvântul lui Dumnezeu, care arată câte o vină ori câte o greşeală la toţi sfinţii – ori înainte, ori după întâlnirea lor cu Dumnezeu – Sfintei Fecioare nu-i arată nici un cusur, ci peste tot vorbeşte despre ea în chipul cel mai sfânt. Aceasta ne obligă şi pe noi cu atât mai mult să vorbim despre ea tot astfel.

Sfânta Fecioară n-a mai avut alt fiu sau alţi fii, cum greşit şi vinovat învaţă cei neştiutori şi necinstitori ai Cuvântului dumnezeiesc. La moartea Sa, Mântuitorul, cu ultimul Său cuvânt de pe cruce, o încredinţează pe Sfânta Sa Mamă, care rămânea fără nici un alt susţinător, ucenicului Său iubit, Apostolul Ioan, spunându-i: “Fiule, iată Mama ta…”. Căci ea nu mai avea acum pe nimeni în lume, şi de aceea apostolul a luat-o chiar de atunci acasă la el, ca pe mama lui…

Sfânta Fecioară Maria L-a primit pe Fiul său prin făgăduinţă cerească. Toţi fiii care au mai fost primiţi prin făgăduinţă au fost unici la mamele lor. Sara n-a mai avut alt fiu decât pe Isaac. Elisabeta n-a mai avut alt fiu decât pe Ioan Botezătorul. Iar dacă aceste femei au fost sfinte, cu atât mai mult Maica Domnului, care L-a născut pe Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu!

Sfânta Fecioară a fost plină de har înaintea Tatălui Ceresc, fiindcă arhanghelul sfânt i s-a închinat, zicându-i: “Plecăciune ţie, celei pline de har, fiindcă ai căpătat mare îndurare înaintea lui Dumnezeu.”

Pe Sfânta Fecioară, care a fost binecuvântată de Tatăl, sfinţită de Fiul şi umbrită de Duhul Sfânt, aleasă şi sfântă înaintea Întregii Sfinte Treimi, trebuie să o cinstim şi să o fericim aşa după cum este scris, împreună cu cetele îngereşti. Căci, dacă sunt vrednici de respect şi de cinstire Sfinţii Apostoli şi vestitori ai lui Dumnezeu, care au propovăduit mântuirea, cu atât mai vrednică este ea de supracinstire, cea prin care s-a adus lumii această mântuire.

Să ne ferim de toţi acei care vorbesc în chip vinovat despre Sfânta Fecioară. Aceştia săvârşesc un păcat de moarte.

Cine este un necinstitor al Maicii Domnului nu poate fi ostaş al lui Hristos.

Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm din toată inima şi cu toată evlavia, ajută-ne să ne pătrundem cu toţii deplin de marea şi sfânta noastră datorie de a ferici şi cânta pe Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru, pentru marea ei sfinţenie şi dragoste faţă de Tine şi faţă de noi. Amin.

Binecuvântare ţie

Binecuvântare ţie, cea mai sfântă-ntre femei,

ţie-mi plec cu bucurie ochii şi genunchii mei.

    Tu ai fost aleasă
    Cerului Mireasă,
    Duhului Altar
    şi Iubirii Har.

Te cinsteşte fericită inima, cântând pios

ţie, una-nvrednicită a fi Maica lui Hristos.

Faţa ta străluce unic de smerenie şi har,

tu I-ai fost Dumnezeirii leagăn, lacrimă şi-altar.

Tot ce-a fost mai sfânt pe lume pân-la tine-ai întrecut

şi-ntre toţi cei mai din urmă, seamăn încă n-ai avut.

Dumnezeu putea alege şi alt drum spre ce-a voit,

dar tu, vas curat şi unic, I-ai fost cel mai fericit.

În toţi sfinţii-a fost vreo pată osândită-n vreun cuvânt,

dar în tine, Preacurată, numai rod din Duhul Sfânt…

Plecăciune ţie

Plecăciune ţie, Maică şi Fecioară,

binecuvântată eşti tu-ntre femei,

tu ai fost aleasa Cerului Comoară

pentru Taina Slavei şi-mplinirea ei.

Plecăciune ţie, Maică Preacurată,

cu slăvitul înger îşi cântăm şi noi,

nalţă către Domnul rugă ne-ncetată

pentru mântuirea noastră din nevoi.

Plecăciune ţie, Maică Fericită,

ce-ai purtat în braţe şi-ai ţinut la sân

Fericirea noastră, Taina profeţită,

Fiul tău cel Dulce, Veşnicu-ţi Stăpân.

Plecăciune ţie, Maică-ndurerată,

care-ai plâns la Cruce şi-ai văzut murind

Fiul tău dat Jertfă pentru lumea toată,

jertfa ta curată cu a Lui unind.

Plecăciune ţie, Maică Rugătoare,

chip al bunătăţii, duh mângâietor,

fii a rugăciunii noastre-ajutătoare

pentru alinarea ranei tuturor.

Plecăciune ţie, Maică Preacinstită,

care stai la Dreapta Fiului Divin,

fii pentru viaţa noastră ispitită

pildă, şi putere, şi-ajutor… Amin.


capitolul 13

DESPRE SFINŢI

Ce spune Sfânta Scriptură

“Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei ce vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniel 12, 3).

“Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii împreună cu El” (Zaharia 14, 5).

“Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43).

“Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea” (Marcu 6, 20).

“Iar tu, pruncule, Prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui” (Luca 1, 76).

“Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Cor. 6, 2).

“Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi” (Col. 1, 26).

“Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc; şi pentru lucrarea lor să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare” (I Tes. 5, 12-13).

“Când va veni să Se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut” (II Tes. 1, 10).

“Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evrei 10, 14).

“Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare-aminte cum şi au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

“Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în Sângele Mielului. Pentru aceasta sunt înaintea Tronului lui Dumnezeu şi Îi slujesc ziua şi noaptea în Templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apoc. 7, 14-15).

“Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte” (Apoc. 12, 11).

“Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El mii de ani” (Apoc. 20, 6).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Dacă celui ce mijloceşte pentru tine la om îi arăţi mulţumirea şi recunoştinţa, cu atât mai mult se cuvine să fii recunoscător celui care mijloceşte pentru tine în faţa lui Dumnezeu.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Pe cel ce ţi-a vestit ţie Cuvântul lui Dumnezeu să-l cinsteşti şi să-ţi aduci aminte de el ziua şi noaptea… ca de unul care ţi-a făcut bine. Căci unde este învăţătura dumnezeiască, acolo este şi Dumnezeu de faţă. Să cauţi în toate zilele faţa sfinţilor, ca să te odihneşti în cuvintele lor.” Din Rânduielile Apostolilor 4, 10

“Dacă voi cinstiţi pe binefăcătorii voştri trupeşti, cu atât mai mult sunteţi datori a-i cinsti şi a-i mulţumi pe binefăcătorii voştri cei duhovniceşti care vă ajută în faţa lui Dumnezeu.” Teofilact

“Nimeni dintre oameni nu L-a cinstit atât de mult pe Dumnezeu ca acei care şi-au dat viaţa pentru El. Dacă tu Îl iubeşti pe Hristos şi dacă iubeşti împărăţia cerurilor, apoi nu uita niciodată prin cine ai câştigat acest bun.” Sf. Ioan Gură de Aur

“În zilele Sfinţilor Apostoli să fie sărbătoare, căci ei au fost învăţătorii voştri în Hristos şi prin ei aţi primit Sfântul Duh. În ziua Sfântului Ştefan, primul martir, să fie de asemenea sărbătoare ca şi în zilele altor martiri care L-au iubit pe Hristos mai presus ca pe propria lor viaţă.” Constituţiile Apostolice

“Biserica nu se roagă pentru mucenici cum se roagă pentru ceilalţi morţi, fiindcă ei atât de mult s-au desăvârşit prin moarte, încât nu noi, cei vii, trebuie să mijlocim pentru ei, ci ei sunt mijlocitorii noştri.” Fericitul Augustin

“Rugăciunile sfinţilor pentru noi au putere foarte mare, dar numai atunci când şi noi ne căim de păcatele noastre şi ne îndreptăm spre o viaţă trăită după voia lui Dumnezeu.” Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

Vieţile Sfinţilor şi istoria martirilor creştini sunt pline de măreţe dovezi despre mărturisirea lui Hristos. Dragostea lor pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a biruit-o nici sabia, nici foametea, nici chinurile, nici moartea, nici puterile veacului de acum, nici cele ale celui viitor. De aceea şi slava lor la Dumnezeu este şi va fi tot atât de mare.

Sfinţii creştinismului sunt vitejii ostaşi biruitori ai Domnului şi Mântuitorului Hristos. Pildele lor sunt pentru noi, ostaşii Domnului, un mare îndemn şi un mare ajutor în luptele şi biruinţele noastre pentru Hristos. Iar rugăciunile lor sunt un sfânt sprijin pentru sufletele noastre.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore, ca şi ceilalţi mari sfinţi ai Bisericii şi viteji biruitori ai lui Hristos, vor fi pentru noi întotdeauna, prin cuvântul şi prin pilda vieţii şi credinţei lor, un mare ajutor în lupta mântuirii noastre.

Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru. Şi prin pilda vieţii lor de biruinţă ne întărim şi noi în luptele Domnului.

Sfinţii sunt vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră şi pentru faptul că rugăciunile lor sunt de un mare ajutor pentru noi, cum erau ele şi pentru Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 6, 19).

Înaintaşii credinţei noastre au spus lucruri minunate despre mijlocirea în rugăciune a sfinţilor pentru noi. Fericitul Augustin spune că mucenicii sunt mijlocitorii noştri, dar nu mijlocitori nemijlociţi, ci ei fac rugăciunile lor prin mijlocirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Care sunt strâns uniţi, cum sunt unite cele mai desăvârşite mădulare în corpul lor cu capul lor. Căci, într adevăr, Iisus Hristos este Capul şi El este Singurul Mijlocitor în felul Său, căci şade la Dreapta Tatălui… De asemenea, Asterie al Amasiei, în “Cuvânt de laudă la sfinţii Mucenici”, spune că sfinţii au multă putere chiar şi după moartea lor din lumea aceasta, făcând bine oamenilor, precum a fost şi cu proorocul Elisei care şi după plecarea din viaţă a avut harul nemuritor şi nedespărţit al lui Dumnezeu, har care sălăşluia lângă trupul său neînsufleţit (cf. IV Regi 13, 21).

Noi avem o datorie sfântă să dăm o evlavioasă cinstire tuturor marilor oameni de care S-a folosit atât de frumos Dumnezeu. Ei sunt de o veşnică cinste înaintea Domnului şi trebuie să fie aşa şi pentru noi.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să se socotească şi mai îndatorat decât toţi ceilalţi oameni faţă de cei care ne-au făcut bine nouă şi altora; se cuvine să-i cinstească foarte mult pe toţi sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu. Pe toţi înaintaşii credinţei noastre atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Fiindcă ei au fost vasele sfinte şi alese de care S-a slujit Domnul nostru Iisus Hristos la mărturisirea Adevărului şi la vestirea mântuirii noastre.

Să aibă la loc de cinste în casa şi în sufletul său icoanele şi pildele sfinţilor, spre a se îndemna, şi prin aceasta, la mai multă dragoste şi jertfă pentru Domnul şi Mântuitorul nostru, după pilda vieţii ascultătoare şi sfinte a acelora pe care icoanele îi reprezintă.

Să cinstească cu evlavie sărbătorile aşezate în amintirea şi cinstirea sfinţilor, rugându-se Domnului cu stăruinţă să dăruiască şi mai departe Bisericii Sale şi Adunării noastre astfel de păstori sfinţi şi mărturisitori înflăcăraţi ai Evangheliei, cum au fost ei. Iar nouă să ne dea o credinţă de acelaşi preţ cu a lor, ca să avem şi noi o viaţă şi un sfârşit de biruinţă ca al lor.

Dacă este scris că Dumnezeu i-a ales în Biserica Sa pe unii cărora le-a dat un har mai mare şi o slujbă mai aleasă, atunci este o dreaptă datorie pentru noi să-i preţuim şi să-i cinstim deosebit. Oricine se ridică şi vorbeşte contra lor va fi pedepsit, cum au fost cei care s-au ridicat contra lui Moise, ori contra lui Daniel, ori a altor sfinţi ai Domnului.

Domnul Iisus S-a unit cu Apostolii Săi când a zis: “Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte” (Matei 10, 40).

Pe cei care au fost atât de cinstiţi de Dumnezeu, suntem cu atât mai vârtos datori să-i cinstim şi noi.

“Ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Hristos” (Gal. 4, 14).

“Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înşelăciune” (I Tes. 2, 13).

După cum sfetnicii împăratului şi prietenii săi se bucură de o cinste aleasă… tot aşa şi noi să-i cinstim pe cei aleşi de Domnul în fruntea Bisericii Sale.

Cine este un necinstitor al Sfinţilor nu este un ostaş al Domnului.

Doamne Duhule Sfinte, Care ai chemat, ai ales şi ai pus în slujbe de cinste pe sfinţii Tăi înaintea noastră, dă-ne toată evlavia şi preţuirea pentru ei şi ajută-ne să le urmăm şi noi credinţa lor. Amin.

Voi nu-mi sunteţi în urmă

Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,

privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc napoi;

cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca

de v-aş avea în urmă, şi nu-naintea mea?

De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,

trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu;

cum aş putea odată în ochi a vă privi

de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?


capitolul 14

DESPRE DUMINICĂ ŞI SĂRBĂTORI

Ce spune Sfânta Scriptură

“Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune care sunt sărbătorile Domnului, în care se vor face adunări sfinte…

Iată şi celelalte sărbători ale Domnului, adunările sfinte pe care trebuie să le vestiţi la vremea lor… În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii… sunt Paştile Domnului…

În luna a şaptea, ziua întâi a lunii, să vă fie zi de odihnă… Nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot Domnului…

Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care trebuie să se ţină adunările sfinte, ca să aduceţi jertfe Domnului, arderi de tot, prinos de pâine, jertfe junghiate şi turnări, fiecare din ele la ziua hotărâtă” (Levitic 23, 2-37).

“Că mai bună este o zi în curţile casei Tale decât mii” (Ps. 83, 11).

“Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea (Ps. 117, 24).

“După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (duminica), …s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei… Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici, ci S-a sculat precum a zis” (Matei 28, 1-6).

“Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37).

“Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc” (Fapte 2, 1).

“În ziua întâi a săptămânii (duminica), adunându-ne noi să frângem pâinea…” (Fapte 20, 7).

“În ziua întâi a săptămânii (duminica), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate… (I Cor. 16, 2).

“Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă” (Apoc. 1, 10).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Ziua de Duminică este cea mai potrivită pentru a ne îndemna la dragoste şi la fapte bune. Pe lângă aceasta, apoi, noi avem porunca Domnului şi a Bisericii de a ne împărtăşi în această zi cu sfintele, nemuritoarele şi înfricoşatele lui Hristos Taine, care insuflă credincioşilor multă bunăvoinţă şi multă milostenie.” Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 43 la I Corinteni

“Duminica ne adunăm cu toţii împreună ca să lăudăm pe Dumnezeu, pentru că ea este Ziua Întâi în care a făcut Dumnezeu lumina, despărţind-o de întuneric. Şi în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi.” Sf. Iustin Martirul – Apologetica 1, cap. 67

“Mulţi oameni ţin sărbătorile, ştiu numele lor, dar nu ştiu pricinile pentru care s-au aşezat ele. Este cea mai mare ruşine şi batjocură să nu ştii pricina pentru care sunt aşezate aceste sărbători.” Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Praznicele împărăteşti

“Când vă adunaţi în Duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele, ca jertfa voastră să fie curată.” Învăţătura celor Doisprezece Apostoli

“Sărbătorind, înălţăm sufletele noastre în chip deosebit spre Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Îi aducem slavă şi mulţumire.” Sf. Vasile cel Mare

Duminica sau Ziua Domnului este închinată în chip deosebit amintirii şi slăvirii Învierii lui Hristos. Ea este ziua de odihnă şi de sărbătoare săptămânală a creştinului.

Sărbătorile au fost orânduite ca să dăm odihnă trupurilor noastre şi în acelaşi timp să ne îngrijim în chip deosebit şi de cele sufleteşti.

Sfinţii Apostoli şi primii creştini au numit Duminica Ziua Domnului şi au sărbătorit-o printr-un cult public alcătuit din rugăciuni şi laude în centrul cărora stătea Sfânta Împărtăşanie, după cum lămurit citim în Sfânta Scriptură la Faptele Apostolilor 20, 7 unde se spune: în ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea… Şi la I Corinteni 16, 2, când se făceau milostenii. Şi la Apocalipsa 1, 10, când erau în Duhul, adică în puternică şi înaltă stare cu Dumnezeu.

În afara Duminicii, sunt rânduite mai multe sărbători peste an. Unele sunt sărbători Împărăteşti, altele ale sfinţilor mai aleşi, iar altele ale Maicii Domnului… Toate sunt prilejuri de mari înălţări duhovniceşti – şi în toate trebuie să luăm parte cu tot sufletul la slujbele de laudă şi de închinare către Dumnezeu.

Învăţătura de Credinţă Ortodoxă

Ce spune Părintele Iosif

Dumnezeu binecuvântează casa şi viaţa celui care cu toţi ai lui cinsteşte, cu evlavie şi frică de Dumnezeu, Duminica, Ziua Domnului.

Nu au nici spor, nici binecuvântare acei care nu ţin sărbătorile şi praznicele Domnului şi Duminica, Ziua Lui.

Bucuria adevărată a praznicelor Domnului este însă atât de înăbuşită de petrecerile păcătoase şi de chefurile lumeşti! O, ce păgânătate mare este aceasta! Noi, ostaşii Domnului, trebuie să luptăm pentru ca praznicele Domnului să fie cu adevărat şi în întregime petrecute şi puse în slujba şi spre slava lui Dumnezeu.

– De ce plângi, Maică Duminică?

– Plâng pentru că sunt Ziua Învierii Domnului şi tocmai în ziua asta se fac cele mai multe păcate şi fărădelegi. În Ziua Domnului oamenii fac cel mai mult voia diavolului. În Ziua Pogorârii Sfântului Duh oamenii slujesc cel mai mult duhului rău. Plâng pentru că eu sunt ziua cea mai luminată, iar oamenii fac din mine ziua cea mai batjocorită şi mai întunecată.

Din Ziua Învierii Domnului, oamenii fac ziua morţii lor.

Oamenii îşi omoară sufletele cel mai mult tocmai în zilele de Duminică şi sărbători, în zilele când ar trebui toţi să alerge pentru ca să şi le mântuiască.

Duminica şi praznicele Domnului sunt zile de reculegere şi de rugăciune, spre îndreptarea cea mântuitoare.

Noi, ostaşii Domnului, suntem mai datori decât toţi ceilalţi să cinstim praznicele şi zilele Domnului, punând tot timpul acestor zile în slujba Domnului pentru slava Numelui Său Sfânt şi pentru folosul Lucrării Sale duhovniceşti.

Ziua Domnului nu trebuie s-o punem în slujba lumii, ci în slujba lui Dumnezeu. Avem şase zile de lucrat pentru cele trupeşti, iar ziua de odihnă, ziua închinată Domnului, trebuie să o petrecem căutând foloasele cele sufleteşti şi aducând slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a ajutat, atât trupeşte, cât şi sufleteşte.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să se încredinţeze pe deplin că ziua de odihnă pentru creştini, ziua închinată Domnului, este Duminica, după cum reiese limpede atât din Sfintele Scripturi ale Noului Testament, cât şi din îndrumările date de către Sfinţii Părinţi bisericeşti.

Să se încredinţeze pe deplin că, chiar din primele sale începuturi, Biserica Creştină a sărbătorit ca zi de odihnă nu Sâmbăta, care era semnul Vechiului Legământ, ci Duminica, semnul Legământului celui Nou, nespus mai bun, cu cât Golgota e mai înaltă decât Sinaiul. Şi Sângele lui Hristos mai de preţ ca orice alt sânge. Şi poruncile lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, mai mari decât poruncile oricărui prooroc.

Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, venind în lume, a făcut toate lucrurile noi. Nouă este Jertfa Sa. Nouă este Legea Sa. Nouă este învăţătura Sa. Nou este Templul Său. Noi sunt sărbătorile Sale. Nouă este odihna Sa. Nouă este şi ziua acestei odihne.

Nu Constantin cel Mare a aşezat ca zi de odihnă şi de prăznuire Duminica – ci Domnul Iisus Hristos a aşezat-o prin Învierea Sa din morţi. Şi Duhul Sfânt a confirmat-o prin Pogorârea Sa cu întemeierea Bisericii. Încă din primele zile, Sfinţii Apostoli şi toată Biserica Creştină au prăznuit cu toată evlavia aceste minuni mari şi mântuitoare. Să respingem cu tărie orice învăţături contra acestui adevăr şi să ne depărtăm cu toată graba şi scârba de cei ce le aduc, ca de nişte vrăjmaşi ai adevărului şi necinstitori ai lui Dumnezeu.

În Duminici şi sărbători să ia parte la biserică şi la adunare, pentru slava lui Dumnezeu şi mărturisirea Numelui Său.

Să-i cerceteze pe săraci, pe bolnavi, pe orfani, pe cei lipsiţi, ducându-le, după putinţă, ajutor trupesc şi sufletesc.

Să se înfrâneze de la tot ce este oprit a se face în Ziua Domnului şi după cuvântul care zice: Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta…

Să apere Ziua Domnului în faţa tuturor celor care o calcă şi o nesocotesc, mai întâi prin purtarea sa respectuoasă şi plină de evlavie în timpul ei – şi apoi prin cuvântul său, arătând adevărul despre ea.

Să se ferească de cei care calcă şi batjocoresc Ziua Domnului.

Cel care nu respectă Ziua Domnului şi Sărbătorile Lui nu poate fi un bun ostaş al lui Hristos.

Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, luminează-ne cu darul Tău şi învaţă-ne să ştim cu cât respect şi evlavie suntem datori să ţinem întocmai toate rânduielile şi poruncile Tale, toate sărbătorile şi praznicele în cinstea Ta şi a sfinţilor Tăi. Ca să fim cu adevărat plăcuţi Ţie. Amin.

Azi e sărbătoare, mamă

Azi e sărbătoare, mamă,

lasă orice lucru ai,

de biserică te-mbracă

şi cu tine să mă iai.

Vreau, când clopotele cântă,

să mă duc şi să mă-nchin

la altarul sfânt şi tainic,

de credinţă sfântă plin.

Vreau s-aud cum cântă totul

în lumină şi-n fior,

să sărut cu lacrimi Crucea

Bunului Mântuitor.

Vreau să stau cu tine-alături,

să mă rog şi eu şoptind

după tine “Tatăl nostru”

cu privirea strălucind.

Vreau să pun şi eu o floare

la icoana lui Iisus,

vreau s-ascult cum îngeraşii

cântă şi plutesc pe sus.

Vreau s-aud cei buni cum cântă…

auzi clopotele, hai!

Azi e sărbătoare, mamă,

lasă orice lucru ai!


capitolul 15

DESPRE SUPUNEREA FAŢĂ DE STĂPÂNIRE

Ce spune Sfânta Scriptură

“Cel Prea Înalt are stăpânirea peste împărăţia oamenilor şi o dă cui voieşte” (Daniel 4, 22).

“Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21).

“Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.
Voieşti deci să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui şi asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat” (Rom. 13, 3-6).

“Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi… Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa în ceruri, mai presus decât toată începătoria, şi stăpânia, şi puterea, şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi mai presus de toate L-a dat pe El cap Bisericii” (Efes. 1, 21).

“Pentru că în El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Col. 1, 16).

“Şi sunteţi deplin întru El, Care este Cap a toată domnia şi stăpânirea” (Col. 2, 10).

“Adu-le aminte (fraţilor) să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun” (Tit 3, 1).

“Ascultaţi de mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13, 17).

“Supuneţi-vă pentru Domnul oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el spre pedeapsa făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine” (I Petru 2, 13-14).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Cel ce se supune stăpânirilor se supune lui Dumnezeu, căci Dumnezeu porunceşte aceasta.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Un popor care nu se supune stăpânirii este tot aşa ca şi cum n-ar avea stăpânire sau poate şi mai rău.

Dar – zici tu – şi când sunt răi să-i ascultăm? Mai întâi nu trebuie să fie nimeni rău… M-aş mira să fie cineva dintre stăpânitori care să scape de osândă, dacă este aşa… Cine se aruncă după demnităţi – se aruncă singur sub o mare greutate.

Dacă şi cel ce din obligaţia silită, fiind stăpânitor, a fost pedepsit dacă n-a făcut slujba asta cu teamă şi cu ascultare de Dumnezeu – atunci cu cât mai mult va fi acela care prin lupta lui însuşi a ajuns să stăpânească!” Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 34, Evrei

“Dacă cei nedreptăţiţi trebuie să răsplătească cu bine pe prigonitorii lor, apoi cu atât mai mult suntem datori a ne supune celor ce ne fac bine. O astfel de supunere nu vatămă întru nimic evlavia noastră. Orice stăpânitor este întărit şi aşezat de Dumnezeu în slujba aceasta, fiindcă toate sunt rânduite de Dumnezeu – unii să stăpânească, iar alţii să fie stăpâniţi.
Anarhia (nesupunerea) este un mare rău şi este pricina tuturor tulburărilor.
Dumnezeu a făcut multe stăpâniri şi multe supuneri în acelaşi timp, ca de pildă: între bărbat şi femeie, între dascăl şi ucenic, între fiu şi părinte, între bătrân şi tânăr, între stăpânitori şi stăpâniţi. Acelaşi lucru l-a făcut şi între mădularele trupului nostru (şi ale Trupului Său): pe unele le-a pus mai presus decât altele, iar pe unele mai prejos. Unele să stăpânească peste celelalte, iar altele să fie stăpânite. Totul pentru că aşa este voia lui Dumnezeu. Dar fiecare să ia bine seama la datoria sa, fiindcă fiecare va fi tras la răspundere odată de Însuşi Dumnezeu cum şi a împlinit această datorie.” Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 24, Romani

Ce spune Părintele Iosif

Cuvântul “ascultare” este deci un cuvânt mare şi sfânt. De câte ori îl auzim trebuie să tresărim, gândindu-ne la ascultarea de Dumnezeu şi la ascultarea până la cruce a Fiului Său.

“Toate ascultările din această lume trebuie să aibă legătură cu marea ascultare de Dumnezeu. Orice fel de ascultare care se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din ascultarea de Dumnezeu şi să cheme la ascultarea de Dumnezeu.”

“Ascultarea”

“Noi, ostaşii Domnului, luptăm în primul rând pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor noastre şi ale altora. Iar în al doilea rând, luptăm şi pentru ţărişoara noastră cea nouă şi scumpă (pentru mântuirea ei de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi), pentru fericirea ei trupească şi sufletească.
Ne supunem din toată inima lui Dumnezeu ca unui Stăpân şi Împărat Atotputernic, Care ne-a făcut – şi Care are tot dreptul asupra trupurilor şi sufletelor noastre – dar ne supunem şi stăpânirilor lăsate de El pentru ţara şi poporul nostru. Căci tot El ni le-a dăruit.”

“Ce este Oastea Domnului?”, p. 234

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să iubească ţara şi poporul său, fiind supus pentru Domnul stăpânirii şi legilor rânduite patriei pământeşti, după porunca lui Dumnezeu şi a înaintaşilor noştri.

Să asculte de orice dispoziţie dată de stăpânire, care nu contravine moralei creştine şi să nu se împotrivească în nici un fel îndatoririlor ce îi revin, ci să caute a le împlini la timp şi în chip vrednic şi cinstit. Căci aşa este voia şi porunca lui Dumnezeu, ca noi să fim gata în orice vreme a ne face datoria şi a împlini orice lucru bun, ca să fim pildă celorlalţi chiar şi în aceasta.

Să nu contravină nici unei legi şi nici unei rânduieli ce urmăresc binele şi propăşirea ţării din care face parte, ci să fie un cetăţean vrednic în toate privinţele.

Să fie cinstit, harnic, drept şi conştiincios în orice serviciu şi în orice loc de muncă, îndeplinindu-şi fiecare îndatorire în mod corect, ca să ajute la fericirea şi bunăstarea poporului său, oriunde ar trăi şi ar munci.

Rugăciunile noastre nu trebuie să fie numai pentru mântuirea noastră, ci şi pentru a întregului popor. Căci rugăciunea aceluia care se roagă numai pentru sine va fi lepădată, dar a celui ce se roagă pentru alţii, întâi, va fi primită totdeauna.

Cine doreşte binele numai pentru sine este un păgân şi un răutăcios. Numai cine doreşte şi luptă pentru binele tuturor este un credincios plăcut lui Dumnezeu.

Chiar şi sub stăpânirea cea mai blândă, credinciosul trebuie să se socotească pe lumea aceasta străin, fiindcă este scris: “Vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ” (I Petru 2, 11).

Dar, chiar şi sub stăpânirea cea mai aspră, credincioşii lui Hristos – Domnul şi Mântuitorul nostru – trebuie să se socotească datori a fi cei dintâi în toate faptele bune, pentru că de asemenea este scris: “…pentru ca cel vrăjmaş să nu poată spune nimic rău despre noi” (Tit 2, 8 şi 3, 14).

Oastea Domnului S-a supus totdeauna stăpânirii lăsate de Dumnezeu poporului nostru şi a avut totdeauna o atitudine de respect şi ascultare faţă de legile bune ale ţării noastre, – indiferent de atitudinea pe care a avut-o stăpânirea faţă de noi şi de nedreptatea cu care am fost loviţi şi judecaţi.

Noi vom continua să ne facem toată datoria de cetăţeni ai acestei ţări şi de fii ai acestui popor, rugându-ne pentru fericirea conducătorilor şi muncind pentru binecuvântarea neamului nostru. Aceasta este o mare datorie pe care ne-o porunceşte Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Iar noi ne-o împlinim din dragostea pentru Dumnezeu şi pentru Neamul nostru.

Cine este leneş, dezordonat şi nesupus nu poate fi un ostaş al Domnului, căci este scris: “Căutaţi binele ţării în care v-am dus robi şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, că de propăşirea ei atârnă şi fericirea voastră” (Ier. 29, 7).

Preasfinte Duh al Puterii şi Răbdării, Te rugăm, dăruieşte ne răbdarea şi puterea ca să urmăm pilda Scumpului nostru Mântuitor Care, deşi a fost cel mai străin pe lumea aceasta, totuşi a făcut cel mai mare bine oamenilor. Şi, deşi a fost cel mai mare, S-a făcut cel mai mic. Şi, deşi a fost cel mai puternic, S-a supus cel mai smerit. Amin.

Conştiinţa datoriei

Conştiinţa datoriei

să-ţi lumine calea ta,

orişicât de grele vremuri

şi vrăjmaşi te-ar înfrunta!

Nu-i o mai presus onoare,

cât va fi pe lume grai,

decât trează conştiinţa

datoriei să ţi-o ai.

Conştiinţa datoriei,

între-ai tăi şi-ntre străini

să n-o-mpiedice cunună

nici de aur, nici de spini,

să n-o cumpănească banul,

dar nici sângele, nicicând,

veşnic preţul cel mai mare

decât orişice având.

Conştiinţa datoriei

pentru Cauza lui Hristos,

pentru Adevăr şi Cinste,

pentru Bine şi Frumos,

pentru slava şi triumful

lui Hristos în veci să-ţi stea

mai presus de tot ce-n lume

va iubi fiinţa ta.


capitolul 16

DESPRE ROSTURILE SOCIALE ŞI NAŢIONALE ALE OASTEI DOMNULUI

Ce spune Sfânta Scriptură

“Căutaţi binele ţării în care v-am dus robi şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, că de propăşirea ei atârnă şi fericirea voastră” (Ier. 29, 7).

“Voi sunteţi sarea pământului…” şi “lumina lumii…” (Matei 5, 13-14).

“Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri… ” (Matei 5, 16).

“Că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup” (Rom. 9, 3).

“Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că aceasta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 1-4).

“…acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor” (Tit 3, 8).

“Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile cele bune, spre treburile de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă” (Tit 3, 14).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“După cum cineva, uitându-se la frumuseţea cerului, zice: “Slavă Ţie, Dumnezeule!” – tot aşa trebuie să poată zice şi când se uită la purtarea celor credincioşi.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt şi credincioşii în lume.” Epistola către Diognet

“Nimic nu-l face pe credincios mai cunoscut şi mai vrednic de cinstire în mijlocul celorlalţi oameni decât practicarea virtuţilor spre binele tuturor.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Domnul nostru Iisus Hristos voieşte ca fiecare creştin să fie lumii dascăl spre învăţătură bună, aluat spre dospirea sănătoasă, sare pentru împiedicarea stricăciunii şi lumină spre mântuire, aşa cum este El…
Şi numai acela care este aşa este cu adevărat un creştin şi lucrează mântuirea pentru sine şi pentru alţii.” Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

“Oastea Domnului este un foc ceresc care arde pentru Dumnezeu… Pentru aprinderea noastră şi aprinderea altora spre o viaţă sfântă… Pentru mântuirea noastră şi a tuturor oamenilor.

Oastea Domnului nu este altceva decât întoarcerea noastră la trăirea frumoasă a fraţilor şi surorilor din Epistolele Sf. Apostol Pavel. Şi, cum aceia au adus în mijlocul neamurilor păgâne lumina învăţăturilor şi vieţii lui Hristos, tot aşa trebuie să arătăm şi noi în mijlocul stricăciunii şi păgânismului de azi frumuseţea unei vieţi cu adevărat după voia şi porunca lui Hristos.

Oastea Domnului s-a născut în mijlocul Bisericii noastre şi în mijlocul poporului nostru. Ea trebuie să rămână o flacără sfântă de credinţă în Biserică şi o lumină binefăcătoare în poporul nostru. Numai aşa îşi va împlini cu adevărat solia ei.”

Din “Isus Biruitorul” 1936 – Focul cel Ceresc

“Noi vrem să cucerim a doua oară ţara aceasta, pentru Evanghelia lui Hristos.

Românii din toate unghiurile ţării se întâlnesc în Domnul; se întâlnesc ca fraţi de luptă într-o Oaste ce vrea să cucerească din nou această ţară, pentru Evanghelia lui Hristos.

Când de la Nistru, până la Tisa, tot românul se va hotărî împotriva păcatelor, când din Maramureş, până la Dunăre şi Marea Neagră, tot românul se va aprinde de dorul şi de dorinţa să trăiască o viaţă după Evanghelia lui Hristos; când ţara aceasta se va umple de fronturi şi de ostaşi hotărâţi de luptă împotriva păcatelor; când vom cuceri a doua oară această ţară, pentru Evanghelia lui Hristos, atunci – şi numai atunci – am asigurat pe veci viitorul acestei ţări şi al acestui Neam.”

“Ce este Oastea Domnului?”, p. 234

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să simtă în faţa lui Dumnezeu o mare răspundere pentru mântuirea fiecărui semen al său care piere în păcate şi în mizerii.

Cu dragoste şi milă să caute a ajuta după puterile sale la îndreptarea tuturor oamenilor şi a stărilor pe drumul cel bun.

Să se roage cu credinţă şi cu căldură pentru conducătorii patriei şi pentru păstorii Bisericii noastre, pentru fericirea, libertatea şi mântuirea poporului nostru şi a tuturor popoarelor lumii, căci Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie fericiţi, ajungând la mântuirea lui Dumnezeu.

Să lupte după puterile sale pentru împuţinarea răului care ruinează sănătatea şi mântuirea oamenilor, îndeosebi: alcoolul, fumatul, jocurile de noroc, petrecerile desfrânate, filmele pornografice, cărţile imorale şi tot ceea ce strică tineretul şi nimiceşte familia – aceste două comori scumpe şi bunuri sfinte ale poporului nostru.

Să nu ia parte deloc şi în nici un fel la lucrările neroditoare ale întunericului, ci să le osândească, ajutând orice măsură bună de stârpire a lor.

Printr-o purtare sfântă, să-i influenţeze spre bine pe cei din jurul său.

Cine este un element nevrednic între oameni, nu poate fi ostaş al Domnului.

Aici vom rămânea mereu

Aici vom rămânea mereu,

oricât de-nţelenită-i glia;

cu-atât cu cât arăm mai greu,

va fi mai sfântă bucuria.

Aici vom rămânea, crezând

în biruinţa pentru care

ne-au ars strămoşii, rând pe rând,

s-o nalţe mai strălucitoare.

Aici vom suferi mereu,

în locul unde-avem poruncă,

să-I dăruim lui Dumnezeu

slujirea-n cea mai aspră muncă.

Şi-aicea vom muri-apărând

un adevăr şi-o moştenire

încununate în curând

de-o nesfârşită strălucire.

Aici, căci chiar pe-acest pământ

dorim să se mai nalţe-o dată

pentru Hristos un crezământ

şi-o dragoste adevărată.

Ca să-nviem de-aici, mereu,

prin noi şi noi urmaşi întruna,

arzând în veci lui Dumnezeu,

în miile de jertfe, una.


capitolul 17

DESPRE VOLUNTARIATUL OASTEI

Ce spune Sfânta Scriptură

“Ştiu, Dumnezeul meu, că ispiteşti inimile şi iubeşti curăţia inimii! Eu din inimă curată am jertfit toate şi văd acum că şi poporul Tău, care se află aici, cu bucurie Îţi jertfeşte Ţie” (I Paral. 29, 17).

“Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

“Şi au făcut nu după cum au nădăjduit, ci s-au dat pe ei înşişi întâi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu” (II Cor. 8, 5).

“Căci pe de o parte a primit îndemnul nostru, iar pe de altă parte, făcându-se şi mai sârguitor, de bună voie a plecat către voi” (II Cor. 8, 17).

“Fiecare să dea după cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (II Cor. 9, 7).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Nimic nu ne poate apropia mai mult de Dumnezeu şi nimic nu ne poate face mai asemănători cu El decât dragostea inimii noastre pentru Hristos şi împlinirea de bunăvoia noastră cu bucurie a voii Lui.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Toate virtuţile nu sunt decât bunăvoinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu sub diferite forme.” Fericitul Augustin

“Dragostea vine din bunăvoinţă, iar bunăvoinţa vine din dragoste.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Dragostea desăvârşită stă în dispreţuirea de bunăvoie a slavei lumii, a bogăţiei şi a sărăciei, a plăcerii şi a întristării şi a tot ce e vremelnic, pentru Numele şi Voia lui Iisus Hristos Domnul nostru.” Sf. Maxim Mărturisitorul

“Hristos n-a dat ca semn de recunoaştere pentru ucenicii Săi în lume minunile, ci dragostea… Dragostea statornică, fierbinte şi de bunăvoie.” Sf. Ioan Gură de Aur

Voluntariatul este “sfântă expediţie a laicilor pentru a aduce suflete la picioarele preoţilor.” Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntariat de luptă creştină! Deci şi conducătorii ei trebuie să fie tot voluntari.

Creaţia Oastei a fost, de la început, un voluntariat, cu luptători voluntari în toate părţile ţării.

Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi Biserică.

“Ce este Oastea Domnului?”, p. 238

Eu n-am chemat pe nimeni să pornească pe urmele mele, dar i-am chemat pe toţi să pornească – din dragoste şi de bunăvoie – pe urmele Domnului Iisus, spre Golgota.

Nici o altă mişcare religioasă n-a pus cu bucurie şi de bunăvoie pe drumuri atâţia harnici vestitori şi devotaţi lucrători ai Domnului ca Oastea Domnului.

Niciodată n-a avut ţara aceasta atâţia misionari laici, plecaţi cu dragă inimă şi de bunăvoie spre toate satele şi oraşele ei ca să desţelenească ogoarele sufleteşti cu Cuvântul lui Dumnezeu. Fraţii mei, să ne împlinim cu curaj şi cu hărnicie lucrul pentru Domnul!

Fraţii mei, scris este: “Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62).

Aşa şi noi, prin oricâte lupte şi necazuri am avea să mai trecem, – înainte, şi numai înainte!

“Faţă de toate încercările ce se vor mai face şi în viitor, noi spunem răspicat: Oastea Domnului a fost, este şi trebuie să rămână un voluntariat duhovnicesc”.

“Ce este Oastea Domnului?”, pag. 240

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să vină în rândurile Oastei nesilit de nimeni, din dragă inimă şi de bunăvoia lui, spre mântuirea sa.

Să se supună cu bucurie şi fără silă hotărârii şi legământului de a-L iubi şi sluji pe Domnul cu statornicie.

Să nu silească pe nimeni, dar să-i cheme cu dragoste pe toţi, mai întâi copiii, soţul şi familia, ca să-L urmeze pe Domnul, străduindu-se să le aprindă inima pentru iubirea Lui.

Să nu se lase înrobit de nimeni altui scop, ci să rămână numai al Domnului şi numai pentru slujba Lui.

Să lupte ca Lucrarea cea sfântă a Domnului să rămână mereu cu aceste două bunuri mai scumpe, care sunt viaţa şi bucuria ei: voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic.

Cine nu vine din dragoste şi nu-I slujeşte de bunăvoie lui Hristos nu poate fi un bun ostaş al Său.

Fraţi ostaşi, porniţi la luptă

Fraţi ostaşi, porniţi la luptă cu nădejde-n Cel din cer,

înaintea noastră merge Cel ce vina lumii şterge,

deci priviţi cu toţii Sus!

Calea lui Satan e ruptă, înainte, fraţi, la luptă,

înainte, cu Iisus!…

Trecem azi prin grele clipe, vom avea de suferit;

dar ostaşul e să lupte şi să meargă înainte,

cu privirea la Iisus.

Moartea cade, iadul plânge, Satan mâinile îşi frânge,

dar nainte, cu Iisus!

Nu ne înspăimântă moartea, frica a pierit din noi.

Înainte tot poporul, cu Iisus Biruitorul,

înainte, cu Iisus!

Cine vrea să lupte: vie! iar fricoşii să rămâie;

noi, nainte, cu Iisus!

Lipsa nu ne înspăimântă, suferinţa, nici atât.

Cine e ostaş să vie, trădătorii să rămâie,

noi luptăm pentru Iisus!

Ţelul nostru şi tot dorul e Iisus Biruitorul –

înainte, cu Iisus!…

Lupta noastră grea-i de-acuma; vom avea de dus nevoi;

însă cât trăi-va unul nu ne-om da nicicând napoi,

ci vom merge cu Iisus.

Cine e ostaş să vie, trădătorii să rămâie,

noi, nainte, cu Iisus!


capitolul 18

DESPRE RUGĂCIUNE

Ce spune Sfânta Scriptură

“Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei 6, 7-13).

“Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22).

“Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

“Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11, 25).

“…Ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni” (Luca 5, 33).

“Şi le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea ” (Luca 18, 1).

“Privegheaţi dar în toată vremea, rugându-vă ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21, 36).

“Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune…” (Fapte 1, 14).

“Deci Petru era păzit în temniţă şi se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică” (Fapte 12, 5).

“La rugăciune stăruiţi” (Rom. 12, 12).

“Iar orice femeie care se roagă… cu capul descoperit îşi necinsteşte capul…” (I Cor. 11, 5).

“Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri…” (Efes. 6, 18).

“Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire” (Col. 4, 2).

“Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17).

“…mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).

“Iar sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni” (I Petru 4, 7).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Rugăciunea este trebuitoare sufletului cum este respiraţia trebuitoare trupului.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu, întărirea păcii, mama lacrimilor, punte peste ispite, scăpare din întristări, sfărmarea luptelor, lucrarea îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuţii, cauza darurilor, propăşirea tainică, dovada nădejdii, lumina minţii, tăierea deznădejdii, comoara celor ce iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii, descoperirea inimii, arătarea viitorului, hrana sufletului, pecetea slavei.” Sf. Ioan Scărarul

“Cel care ţine minte răul nu se poate ruga curat.” Sf. Marcu Ascetul

“Sufletul alipit de Dumnezeu vorbeşte neîncetat cu El.” Avva Filimon

“Fără rugăciune, viaţa noastră sufletească flămânzeşte, însetoşează şi moare.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Cel ce ştie să se roage bine va şti şi să trăiască bine pentru Dumnezeu.” Fericitul Augustin

“Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu…”
“Cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice duh pătimaş”. Evagrie Monahul

“Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni sau chiar scoasă din taina inimii sale”. Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

Ce spune Părintele Iosif

Rugăciunea este puterea sufletului nostru în lupta pentru mântuire.

Nu mulţimea vorbelor face rugăciunea bună, ci duhul, puterea şi căldura din ea.

Rugăciunea nu poate petrece laolaltă cu păcatul. Că ori rugăciunea va omorî păcatul, ori păcatul va omorî rugăciunea.

Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc în rugăciunile noastre.

Numai cu ajutorul Duhului Sfânt noi învăţăm a ne ruga.

Rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două izvoare: pe Domnul Iisus şi Jertfa Lui şi pe Duhul Sfânt cu Focul cel ceresc.

Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vorbeşte prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat “telefon” ce ni l-a lăsat nouă Dumnezeu ca să vorbim cu El.

Să ne rugăm în Numele lui Iisus cel Răstignit… să cerem totul prin sângele Lui… să-L rugăm pe El, Care S-a răstignit pentru noi şi păcatele noastre, să prezinte rugăciunile noastre în faţa Tatălui Ceresc.

Când te rogi, trebuie să stai în faţa lui Dumnezeu cu toată fiinţa ta, cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să fie din adâncul inimii sale un om al rugăciunii.

Să iubească, să dorească şi să înseteze din tot sufletul său după rugăciunea fierbinte şi puternică. Numai aşa va putea avea o viaţă biruitoare şi rodnică prin Duhul Sfânt.

Să ia parte totdeauna la adunările de rugăciune ale fraţilor şi surorilor, cu toată fiinţa lui pătrunsă de marea putere şi trebuinţă a rugăciunii, iar între fraţi şi în faţa Domnului să fie cuviincios, evlavios, plin de cutremurul şi dulceaţa rugăciunii.

Să se roage în toată vremea, să fie într-o rugăciune necurmată pentru Lucrarea lui Dumnezeu, pentru lucrătorii Lui, pentru surori, pentru tineret, pentru bolnavi, pentru bătrâni, pentru toţi semenii săi care se află în orice fel de suferinţe şi necazuri. În felul acesta harul lui Dumnezeu se va coborî totdeauna asupra sa. Aceasta îi va aduce şi lui însuşi multe binecuvântări şi mare har de la Dumnezeu.

Rugăciunea trebuie făcută cu toată credinţa, dar şi cu toată evlavia. E bine ca la rugăciune, pe cât se poate, să se stea în genunchi şi cu faţa în aceeaşi direcţie, către Răsărit. Apoi, să stăm cuviincios, fără să ne rezemăm peste paturi, peste scaune, peste mese. Aceasta este o necuviinţă.

Cine nu are un suflet de rugăciune nu poate fi un ostaş al Domnului.

Doamne Duhule Sfinte, Puterea şi Ajutorul nostru Sfânt, Te rugăm, dă-ne totdeauna şi lumina, şi puterea, şi ajutorul de care avem nevoie pentru a duce cu adevărat o viaţă de rugăciune şi de înfrânare, precum ne cere Voia Tatălui Ceresc şi Cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Amin.

În ceasul sfânt al serii

În ceasul sfânt al serii,

când stelele răsar,

doresc al privegherii

şi-al rugăciunii har;

răpit primeşte gândul

al cerurilor mir

când tremură umplându-l

ca pe-un divin potir.

Se lasă fruntea caldă

pe Sfânta Carte lin

şi-n lacrimi dulci se scaldă

al dragostei suspin.

Şi toate suie, toate,

spre-al inimii sfânt Ţel,

iubirea doar mă poate

nălţa mai sfânt spre El.

Învăluită-n soare,

s-ascunde Faţa Lui,

tot Cerul e-o chemare

şi zboru-i larg – şi sui,

un imn slăvit e gândul,

iar sufletul potir

şi plouă-nfiorându-l

al harurilor şir…

Şi noaptea-i, cine ştie…

spre-al zorilor hotar

când fruntea grea re-nvie

înveşmântată-n har.

Viaţa este slavă

Viaţa este slavă

cu zări mereu mai noi,

nu ţi-o târî bolnavă

şi n-o-ngropa-n noroi.

Viaţa este muncă

spre rod tot mai frumos,

s-o faci ca pe-o poruncă

lăsată de Hristos.

Viaţa este aur

cu preţ nebănuit,

s-o-nalţi ca pe-un tezaur

Luminii dăruit.

Viaţa este luptă

şi Ţel ceresc şi sfânt,

ai râvnă ne-ntreruptă

şi nu te da înfrânt!

Viaţa e-o minune

şi-o ardere mereu,

înalţo-n rugăciune

prinos lui Dumnezeu.

Căci doar aşa trăită

viaţa şi-a-mplinit

chemarea ei slăvită

spre care s-a primit.


capitolul 19

DESPRE POST ŞI ÎNFRÂNARE

Ce spune Sfânta Scriptură

“Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.
Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?
Nu ştiţi voi postul care Îmi place? zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor…” (Isaia 58, 4-7).

“Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi, după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit” (Matei 4, 1-2).

“Tu însă, când posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 17-18).

“Dar acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21).

“Şi nu se depărta de Templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni” (Luca 2, 37).

“Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Fapte 14, 23).

“…să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea…, ca să nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre” (I Cor. 7, 5).

“Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Postul este binecuvântarea familiilor, tatăl sănătăţii, călăuza tinereţii, podoaba bătrânilor, bunul tovarăş al călătorilor, oaspetele cel sigur şi bun al soţilor.” Sf. Vasile cel Mare

“Postul cel adevărat nu stă atât în lepădarea de mâncăruri, cât în lepădarea de păcate” Sf. Ioan Gură de Aur

“Lipsa de post şi înfrânare înrăieşte pe om, leneveşte trupul şi apleacă sufletul să alunece spre pieire.” Sf. Clement Alexandrinul

“Postul dă aripi rugăciunii să se înalţe uşor la cer.” Sf. Vasile cel Mare

“Postul vestejeşte pofta trupului.” Sf. Maxim Mărturisitorul

“Postul n-aduce nici un folos dacă nu este unit cu pocăinţa, rugăciunea, citirea Sfintei Scripturi, binefacerea şi vegherea.
Ce folos să postim de mâncare dacă nu alungăm din suflet relele obişnuiri?” Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

Pentru noi, ostaşii Domnului, postul şi rugăciunea sunt cele două arme cu care Marele Biruitor, Domnul nostru Iisus Hristos, l-a biruit pe Satana. Şi tot cu acestea îl vom putea birui şi noi.

Temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni. Postul fără binefaceri este ca o nucă fără miez, ca un fagure fără miere.

Toate posturile, toate jertfele şi rugăciunile nu ajung nimic dacă urăşti pe de-aproapele tău. Şi dacă trăieşti în păcate ascunse.

Prin post şi rugăciune a fost scos Satana din fiul lunatic – tot aşa şi noi, numai dacă vom fi oameni rugători şi postitori, vom putea scoate puterea păcatului din noi şi din alţii.

Adevăratul post şi adevărata înfrânare este să-ţi poţi răstigni omul tău cel vechi pe Crucea Golgotei şi să poţi trăi o viaţă de neîncetată ascultare la picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit.

Eu aşa înţeleg postul, ca pe o punere la foame, ca pe o slăbire a animalului din noi. Căci cum vom birui lumea şi patimile, dacă îi dăm tot ce vrea câinelui din noi (firea noastră cea veche şi lumească)?

Trebuie să postim nu numai de mâncări, ci de tot ce-i place firii noastre pământeşti.

Aşa înţeleg eu: un post permanent, căci animalul din noi pândeşte permanent. Altfel nu avem nici un folos.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să se deprindă a posti cât mai des, după cum este rânduit postul de către Biserică şi după cum se iveşte trebuinţa pentru sine şi pentru alţii.

În zilele de post să fie şi mai veghetor, căci mai ales atunci, în acele zile, vine Ispititorul cu tot felul de ispite şi piedici, să ne facă să cădem, ca să nu avem nici un folos de post.

Să însoţească postul cu milostenii, cu binefaceri şi cu rugăciuni. Postul fără acestea nu are nici o putere.

În zilele de post şi rugăciune, înfrânarea trebuie să fie deplină şi de la orice, altfel postul nu este de nici un folos. Şi pentru că numai aşa vom avea biruinţă şi vom fi sfinţiţi.

Cine nu se poate înfrâna în zilele de post este un om firesc, un suflet uşuratic, un creştin lumesc, slab şi neputincios, certăreţ, nervos, tulburat şi neliniştit, uşor de biruit pentru orice pofte şi păcate pierzătoare, care nu are nici un folos de postul său. Un astfel de postitor, în loc să fie un biruitor al Ispititorului, este un biruit de el.

Cine nu cunoaşte şi nu practică postul nu este şi nu poate fi un bun ostaş al lui Hristos.

Doamne Iisuse, Tu, Cel care prin post şi rugăciune l-ai biruit pe diavolul în pustie, Te rugăm, dăruieşte-ne şi nouă, ostaşilor Tăi, în pustia acestei lumi, puterea de a primi prin post, rugăciune şi înfrânare biruinţă asupra vrăjmaşului diavol, ca să plece ruşinat şi de la noi. Amin.


capitolul 20

DESPRE ADUNAREA FRĂŢEASCĂ

Ce spune Sfânta Scriptură

“Spune-voi numele Tău fraţilor mei; în mijlocul adunării Te voi lăuda” (Ps. 21, 24).

“Lăuda-Te-voi, Doamne, în adunarea mare, întru popor numeros Te voi lăuda” (Ps. 34, 17).

“Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună” (Ps. 132, 1).

“Că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

“Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură” (Rom. 12, 7).

“Şi aceasta poruncindu-vă, nu vă laud, fiindcă voi vă adunaţi nu spre mai bine, ci spre mai rău” (I Cor. 11, 17).

“Când vă adunaţi împreună, fiecare din voi are psalm, are învăţătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se facă” (I Cor. 14, 26).

“Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi Legea” (I Cor. 14, 34).

“Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Col. 3, 16).

“Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col. 4, 6).

“Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora… Căci dacă păcătuim cu voia noastră după ce am luat cunoştinţă de adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptarea a Judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10, 25-27).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Mare lucru este adunarea la un loc a celor credincioşi, căci ea lucrează aprinderea dragostei şi din ea se nasc toate bunurile. Căci nu este nici un bun care să nu vină de la dragostea din Hristos”. Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 19, Evrei

“Adunările creştine se ţin Duminica, deoarece aceasta este prima zi când Dumnezeu, după ce transformase întunericul şi materia, a creat lumina. Apoi pentru că în această zi (Duminica) Iisus Hristos Mântuitorul nostru S-a sculat din morţi”. Sf. Iustin Martirul

“Căci precum fier pe fier se ascute şi lemn pe lemn se aprinde, tot aşa, adunându-ne la un loc, noi sporim între noi dragostea de Dumnezeu şi de oameni”. Sf. Ioan Gură de Aur

“Adunaţi-vă des pentru a căuta cele de folos sufletelor voastre, că nu vă va fi de nici un folos tot timpul credinţei voastre dacă nu veţi fi găsiţi desăvârşiţi în timpul cel din urmă. Căci în zilele din urmă se vor înmulţi profeţii mincinoşi şi falşi şi cei ce strică. Şi se vor schimba oile în lupi şi dragostea se va schimba în ură. Sporind fărădelegea, se vor urî unii pe alţii şi se vor prigoni şi se vor vinde şi atunci se va arăta înşelătorul lumii, prefăcându-se în fiu al lui Dumnezeu… atunci se vor sminti mulţi… Iar cei ce vor stărui în credinţă vor fi mântuiţi de Însuşi Cel ce va veni… Şi atunci se vor arăta cele trei semne ale adevărului: deschiderea cerurilor, glasul trâmbiţei şi, al treilea, învierea morţilor, dar nu a tuturor, ci numai a sfinţilor Lui…” Învăţătura celor Doisprezece Apostoli, 16, 2-8

“Când vă adunaţi, întăriţi-vă şi fiţi supuşi şi smeriţi, lepădând mândria. Că e mai bine pentru voi să fiţi găsiţi mici, dar curaţi în turma lui Hristos, decât lăudăroşi şi să fiţi aruncaţi afară.” Sf. Clement Romanul

“Adunaţi-vă totdeauna cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu în jurul Unuia Care este Domnul Iisus Hristos.” Sf. Ignatie

“În adunare preţuiţi tăcerea, căci luptele înfrânării lăuntrice sunt mai uşoare decât luptele din afară ale vorbirilor.” Sf. Isaac Sirul

“Dacă cu adevărat suntem fraţi şi dacă cu adevărat ne ajutăm unii pe alţii, atunci desigur că la aceasta ne vom aduna totdeauna cu toţii. Adunarea ne va aduce la apropierea şi prietenia folositoare şi prin aceasta vom împiedica pe acelea care ne duc la Gheenă.” Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Tesaloniceni

Ce spune Părintele Iosif

Fraţii mei, adunările noastre sunt clădite şi trebuie să fie clădite pe scumpa făgăduinţă: unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.

Adunarea Oastei Domnului este o strângere în numele Domnului Iisus, o strângere în jurul Crucii Lui, o strângere de suflete care Îl cheamă pe Domnul în mijlocul lor.

Fraţii mei, eu vă rog cu lacrimi în ochi să nu vă mai plângeţi că nu puteţi face adunarea fără om. Clipă de clipă să vă aduceţi aminte că numai fără de Hristos nu putem face nimic.

Fraţii mei, eu aştept să trăiţi cu toţii dulcea făgăduinţă a Domnului Iisus din Evanghelia de la Matei 18, 20. Să aveţi această făgăduinţă peste tot şi în toate adunările Oastei Domnului.

Învăţaţi-vă să vă strângeţi la un loc în numele Domnului Iisus, să vă rugaţi cu foc, să cântaţi cu foc, să plângeţi cu foc, să vă iubiţi cu foc. Atunci va fi cu adevărat în voi şi între voi Iisus Hristos şi Duhul Sfânt.

Învăţaţi-vă a vă încrede cât mai mult în Domnul – şi tot mai puţin în om. Căci omul este muritor şi schimbător, azi vine şi mâine se duce. Azi iubeşte Oastea, mâine o părăseşte. Azi e cu fraţii, mâine împotriva lor. Dar Domnul rămâne cu noi în veac.

Fraţii mei, fiţi tari în făgăduinţa de la Matei 18, 20. Căci va veni vremea când nu veţi mai putea face decât astfel de adunări, de doi-trei. Adunarea celor doi-trei este adunarea pe care nimeni nu o va putea lua de la noi. Nici lumea, nici iadul.

Dar aveţi grijă, fraţii mei, să nu pierdeţi dintre voi duhul dragostei, al smereniei, al curăţiei şi al lacrimilor. Şi să nu vină între voi duhuri străine, duhuri sectare, duhuri de certuri şi de dezbinări, care să nimicească pacea şi unitatea dintre voi. Acela prin care vor veni astfel de sminteli ar fi mai bine pentru el să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în mare. Căci păcatul sinuciderii ar fi mai uşor pentru un astfel de om decât păcatul dezbinării şi tulburării unei adunări a lui Dumnezeu.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să se socotească în faţa lui Dumnezeu ca fiu şi membru viu şi răspunzător faţă de adunarea frăţească, faţă de ascultarea pe care o datorează Oastei Domnului.

Să facă totul pentru a nu lipsi niciodată de la adunările frăţeşti.

La adunare, stând pe cât este posibil separat fraţii şi separat surorile, tot timpul să se simtă, ca în faţa Domnului, ascultând cu evlavie Cuvântul, înălţând cu lacrimi şi cu foc rugăciunile şi cântând cu toată inima cântările spre slava lui Dumnezeu.

Să-i caute pe cei nou-veniţi sau pe cei mai slabi şi mai bătrâni, spre a-i ajuta şi a-i apropia cu căldură de Domnul şi de adunare.

Atât fraţii, dar mai ales surorile, să fie îmbrăcaţi cuviincios totdeauna – dar la biserică şi la adunare nimeni să nu fie îmbrăcat necuviincios, spre a nu da prilej de sminteală nimănui şi spre a nu nesocoti nici unul din Cuvintele Domnului care ne porunceşte aceasta.

Să nu întârzie la venire şi nici să nu se grăbească la plecarea de la biserică şi adunare, când nu este forţat la aceasta de împrejurări din afară. Ci tot timpul rânduit bisericii şi adunării să-l petreacă folositor şi evlavios în ascultare şi în rugăciune.

Nici un frate să nu considere adunarea Domnului ca şi cum ar fi proprietatea sa, purtându-se ca un Diotref care face ce vrea el, fără a ţine seama şi de ceilalţi fraţi. Adunarea trebuie să aibă cel puţin trei fraţi lucrători care să fie uniţi în tot ce trebuie să se facă în adunare. Cuvântul să nu fie împiedicat, tinerii să nu fie îndepărtaţi, străinii să nu fie îngăduiţi să tulbure, purtările lumeşti să fie mustrate. Totul să se facă însă cu înţelepciunea iubirii părinteşti şi răspunzătoare.

Adunarea frăţească este rodul Duhului Sfânt şi tot ce se petrece în ea trebuie să fie ţinut sub îndrumarea Sa cea sfântă. Oricine se ridică să ia cuvântul trebuie să facă acest lucru cu toata smerenia şi frica, spre a nu păcătui mânat de firea sa, şi nu de Duhul. Vai de cei ce nimicesc adunarea Domnului! Pe aceia o să-i nimicească mânia lui Dumnezeu.

Cine este nepăsător de adunare nu poate fi un ostaş al Domnului.

Doamne, Duhule Sfinte, Te rugăm, alungă din noi orice îndemn al firii pământeşti şi ajută-ne să umblăm în adunarea Ta călăuziţi numai de îndemnurile Tale şi stăpâniţi numai de puterea Ta. Amin.

Nu-i loc mai sfânt

Nu-i loc mai sfânt decât acela

unde-i Hristos şi-unde-s ai Săi,

acolo-i Duhul Sfânt putere,

acolo-i dragostea văpăi.

Cuvântul Sfânt acolo-i soare,

credinţa-i umblet fericit,

iar părtăşia sfinţitoare

e-avutul cel mai strălucit.

Nu-s stări mai sfinte ca acelea

de pe Taborul luminos,

când e Hristos în toţi ce cântă

şi toţi ce cântă-s în Hristos;

când de Hristos e plin cuvântul

şi-n rugăciune-i plin de El,

atunci şi-afară şi-nlăuntru

Hristos străluce-n orice fel.

Nu-i ceas mai sfânt decât acela

în care-s fraţii adunaţi

şi inimi lângă inimi una

în duh se roagă-ngenuncheaţi;

când rugăciunea lor se-nalţă

scăldată-n lacrimi prin Hristos,

îngerii-s fraţi, iar fraţii-s îngeri,

pământu-i sus, iar ceru-i jos.

Nu-i har mai sfânt decât acela

să fii cu Domnul şi cu-ai Săi

în rugăciune, şi-n cântare,

şi-n lacrimi lângă fraţii tăi.

Oriunde-s ei, fă tot şi du-te,

oricâţi sunt ei, fă tot şi stai,

oricum sunt ei, fă tot şi-i caută,

că unde-s ei e-un colţ de rai.


capitolul 21

DESPRE CĂSĂTORIE ŞI FAMILIE

Ce spune Sfânta Scriptură

“Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul…” (Fac. 1, 28).

“Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri” (Ps. 127, 3-4).

“Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie… Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup… Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 4-6).

“Oricine îşi lasă femeia sa şi ia pe alta săvârşeşte adulter; şi cel ce ia pe cea lăsată de bărbat săvârşeşte adulter (Luca 16, 18);

“Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului.” (I Cor. 7, 3).

“Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat” (Efes. 5, 33).

“Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele” (Col. 3, 19).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Căsătoria este scutul curăţiei şi împlinirea voii lui Dumnezeu spre viaţa oamenilor.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Căsătoria este aşezată de Dumnezeu pentru aceste două temeiuri: dragostea dintre soţi şi naşterea de copii.” Asterie al Amasiei

“Rostul înalt şi sfânt al nunţii respinge total muzica lumească, dansurile şi cântecele ruşinoase, vorbele stricate, pompa diavolească, toate cele neruşinate care au loc de obicei la nunta lumească. Acestea sunt păcate şi zdruncină legătura căsătoriei. Este ca şi cum ai chema demonii la nunta ta. Toate acestea trebuie înlăturate… să fie chemat Dumnezeu în viaţa noastră.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Cei doi soţi sunt un trup şi un suflet, iar ei împreună să se roage şi să postească. Unul pe altul să se înveţe şi să se sprijine. Hristos atunci Se bucură şi îşi trimite pacea Sa peste ei. Unde sunt ei doi este şi El. Iar unde este El acolo nu este cel rău.” Tertulian

“Înainte de oricine să-L invităm pe Iisus la nuntă. El va veni sigur, dacă facem nunta în chip sfânt.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Naşterea de copii din unirea soţului cu soţia lui este în însăşi natura ei o poruncă a lui Dumnezeu. Şi o garanţie de iubire între cei doi soţi.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Rostul celor căsătoriţi este naşterea de fii.” Sf. Clement Alexandrinul

“Familia creştină trebuie să fie vatră în care focul dragostei să nu se stingă niciodată şi de la care să se aprindă şi să se încălzească societatea şi lumea.”

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

Ce spune Părintele Iosif

Temelia unei vieţi familiale fericite este Mântuitorul Iisus Hristos şi Cuvântul Lui. Este viaţa celor doi tineri trăită cu El şi cu sfântul Cuvânt al Evangheliei Lui.

Vai de căsnicia din care s-a stins rugăciunea celor doi împreună. Vai de căsnicia din care s-a pierdut dulceaţa iubirii evanghelice. Vai de căsnicia din care lipseşte Cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu.

Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea este de la diavolul.

Păstraţi curăţia căsătoriei, că nu-i binecuvântare mai mare ca aceea pe care o revarsă Dumnezeu peste căsătoria care se păstrează curată, cum nu-i chin mai amar ca în căsnicia pe care a spurcat-o păcatul unuia sau al amândurora.

Bărbatul nu trebuie să-şi chinuiască soţia sub cuvânt că el este bărbat. El n-are în faţa lui Dumnezeu un mai mare preţ decât dacă este mai bun ca ea. Nici un bărbat nu are drept să şi dispreţuiască soţia sa pentru că ea este femeie, iar el este bărbat. Căci înaintea lui Dumnezeu amândoi sunt la fel, după cum este scris: “Dacă femeia este din bărbat, tot aşa bărbatul este prin femeie – şi toate sunt de la Dumnezeu…”

Copiii sunt darul lui Dumnezeu făcut căsătoriei curate. Părinţii curaţi vor avea copii sfinţi, dar căsătoriile vinovate vor fi pedepsite şi prin copiii lor.

Căsătoriile vinovate şi cele care nu cunosc înfrânarea în zilele de post, de Duminici şi sărbători, vor fi pedepsite prin copiii lor nefericiţi, bolnavi, ori răi.

Orice căsătorie are două mari răspunderi înaintea lui Dumnezeu:

  • curăţia dragostei şi nedespărţirea părinţilor, mai întâi,
  • apoi naşterea şi creşterea de copii credincioşi.

Numai acele căsătorii vor fi fericite şi cinstite cu adevărat, unde amândoi soţii şi-au împlinit în totul aceste două mari îndatoriri sfinte de părinţi adevăraţi.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Dacă se gândeşte la Taina Căsătoriei, cerând călăuzirea Duhului Sfânt, să aştepte şi să se pregătească pentru aceasta cu un cuget şi cu o viaţă curată. Să nu se grăbească a-şi opri ochii şi inima asupra nimănui, până ce, mai întâi, cere îndrumarea lui Dumnezeu cu rugăciune şi post, apoi a fraţilor, a părinţilor şi a Bisericii.

Să facă nunta întru totul după voia lui Dumnezeu, ferită de orice băutură îmbătătoare şi, orice petreceri lumeşti. Să ţină seama de îndrumările Evangheliei şi de ale fraţilor mai mari în Domnul.

Să nu se căsătorească împreună cei ce sunt rudenii de grade oprite de Biserică.

Să urmeze tot timpul căsniciei o viaţă după voia şi după Cuvântul lui Dumnezeu, rugându-se împreună, ajutându-se cu dragoste şi cu evlavie.

Neînţelegeri nu trebuie să fie niciodată, ci îngăduinţă şi răbdare totdeauna. Când vine ispita mâniei, furtuna să dureze puţin şi seninul să vină repede, cu soare şi îmbrăţişări.

Soţul să nu-şi dispreţuiască soţia şi nici ea pe el. Să nu se vorbească niciodată de rău unul pe altul. Să nu se batjocorească şi nici să se certe. Acestea sunt păcate mari înaintea lui Dumnezeu, şi urmările lor sunt rele atât pentru părinţi, cât şi pentru copii.

Să respecte încă de la început şi până la sfârşit, prin rugăciune şi înfrânare, zilele de post, de Duminici şi sărbători, pentru ca Dumnezeu să le poată binecuvânta căsnicia cu dragoste totdeauna nouă şi frumoasă, iar copiii cu sănătate, cu înţelepciune şi cu ascultare. Oricine nu ţine seama de aceste zile cu înfrânare şi cu evlavie, poate fi pedepsit atât în trupul său, cât şi în copiii săi. Toţi copiii care se nasc din unirile neîngăduite, din zilele sărbătorilor şi ale postului, pot fi o nefericire pentru părinţii lor, căci vor fi ori bolnavi, ori neascultători. Fiindcă însoţirile neîngăduite, chiar între soţi, în zilele oprite nu sunt binecuvântate, ci osândite înaintea Domnului (I Cor. 7, 5; I Tes. 4, 4-5).

Să nu se despartă de soţul său sub nici un cuvânt.

Să nu înceapă nici o zi şi nici o noapte fără să se roage amândoi împreună, cu dragoste, cu iertare şi cu pace în Hristos.

Cine este necredincios în căsnicie, nepăsător şi fără dragoste de soţ nu poate fi un bun ostaş al lui Hristos.

De dragoste şi milă

De dragoste şi milă are

nevoie orişice flămând,

acela care nu iubeşte

nu-i frate-adevărat nicicând.

De dragoste şi milă are

nevoie-un om, oricine-ar fi,

nu pot fi buni părinţi vreodată

aceia ce nu pot iubi.

De dragoste şi milă are

nevoie tot ce-i viitor,

de nu poţi să iubeşti puternic

să nu te faci învăţător.

De dragoste şi milă are

nevoie orice duh sărac,

acei ce nu pot să iubească

păstori să nu se facă-n veac.

De dragoste şi milă are

nevoie orice păcătos,

cei ce nu pot să se jertfească

să nu vorbească de Hristos.


capitolul 22

DESPRE CREŞTEREA COPIILOR

Ce spune Sfânta Scriptură

“În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El” (Ps. 102, 13).

“Fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale” (Ps. 127, 3).

“Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale” (Pilde 1, 8).

“Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor” (Pilde 17, 6).

“Pedepseşte pe feciorul tău cât mai este nădejde (de îndreptare), dar nu ajunge până acolo ca să-l omori” (Pilde 19, 18).

“Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6).

“Hrănit-am feciorii şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva mea” (Isaia 1, 2).

“Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” (Iezec. 18, 2).

“Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi de nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3).

“Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceşti mici, că zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, pururea văd Faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 10).

“Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).

“Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6, 4).

“Copiilor, ascultaţi de părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului. Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască” (Col. 3, 20-21).

“Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus” (II Tim. 3, 15).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Părinţii care nu-şi cresc copiii în frica lui Dumnezeu îi nasc pentru o viaţă trecătoare şi îi împing în moartea veşnică.” Fericitul Ieronim

“Ai ştiut să-ţi naşti copiii? Să ştii să-i şi creşti cum trebuie. Pentru ca să porţi cu vrednicie numele de părinte, iar fiii tăi să te cinstească.” Sf. Tihon

“Părinţii vor fi răspunzători şi pedepsiţi nu numai pentru păcatele lor, ci şi pentru ale copiilor lor, dacă nu se vor osteni să-i crească în duhul evlaviei şi al ascultării de tot Cuvântul lui Dumnezeu.” Sf. Ioan Gură de Aur

“În sânul familiei îşi primeşte copilul primele îndrumări de viaţă care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna. Căci, dacă temelia bunei creşteri a copilului este dragostea şi înţelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai întâi şi cel mai bine în familie. Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor în măsura cea mai mare şi numai ei au prilej potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil al lor.” Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

Ce spune Părintele Iosif

O ceară caldă este sufletul copiilor voştri. Aveţi grijă ce fel de slove şi ce fel de tipar apăsaţi în sufletele lor. Ei vor creşte aşa cum îi învăţaţi voi.

Părinţilor, aveţi grijă, un ogor ce aşteaptă semănatul şi sămânţa este sufletul copiilor voştri. Voi sunteţi răspunzători înaintea lui Dumnezeu şi a viitorului ce fel de sămânţă semănaţi în acest ogor curat, care este sufletul copiilor şi al tinerilor voştri.

Eşti tată de familie, eşti mamă unor copilaşi?

Lucrează în moşioara aceasta în aşa fel, ca tu şi toată casa ta şi a copiilor tăi să fiţi fericiţi prin ascultarea şi slujirea Domnului.

Prin creşterea copiilor după voia lui Dumnezeu, părinţii îşi pregătesc şi mântuirea lor şi a copiilor care îi vor urma. Aceasta este cea mai mare şi cea mai sfântă îndatorire lăsată de Dumnezeu tuturor soţilor şi părinţilor.

De vină este aici şi proasta educaţie ce li se dă copiilor, strecurându-se în ei frica de stafii şi diavoli de noapte, în loc să se strecoare în sufletul lor, încă de mici, frica de păcat şi de diavolul păcatului. Mamele şi părinţii care nu-L cunosc pe Domnul strecoară în sângele copiilor o frică falsă. Dar frica asta poate fi omorâtă prin sângele Golgotei.

“Fricoşii”, ed. a II-a, Editura “Oastea Domnului”, Sibiu, 1996, p. 41

De aceea, ori cine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să nu se îngrijoreze că fiii săi care se vor naşte nu vor avea ce mânca sau cu ce se vor îmbrăca. Acela care le trimite sufletul din cer ca să se zămislească în trup, pe pământ, le pregăteşte odată cu aceasta tot ce vor avea nevoie, ca şi faptele bune în care trebuie să umble (Efes. 2, 10).

Creşterea copiilor în mustrarea şi învăţătura Domnului este un lucru atât de însemnat şi o datorie atât de sfântă, încât oricine nu o face va fi pedepsit şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare.

Citirea Cuvântului Sfânt, rugăciunea şi cântarea Domnului să se facă împreună de către părinţi cu copiii lor zilnic. Aceasta va fi o binecuvântare pentru toţi. Lipsa acestora aduce nenorocirea tuturora.

Acela care nu-şi dă toate silinţele să crească fii credincioşi nu se poate numi un bun ostaş al lui Hristos.

Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, sfinţeşte căsnicia noastră şi pe copiii noştri printr-o neîncetată rugăciune, prin Cuvântul Tău zilnic şi printr-o fericită dragoste mulţumitoare şi bucuroasă. Amin.

Vreţi voi, părinţi

Vreţi voi, părinţi, să fie copiii voştri sfinţi?

Scăldaţi-i nu în apă, ci-n lacrime fierbinţi.

Hrăniţi-i nu cu pâinea aceasta de pământ,

ci cu puterea dulce a Sfântului Cuvânt.

Vreţi voi să vă asculte în totul şi mereu?

Dar ascultaţi voi oare aşa de Dumnezeu?

Vreţi voi ca ei să fie copii ai firii noi?

Dar viaţa voastră cum e şi ce văd ei la voi?

Îi vreţi cu-mbrăcămintea smeriţi şi cumpătaţi

şi cu umblări curate? Dar voi cum vă purtaţi?

Când voi umblaţi ca lumea şi vă-mbrăcaţi aşa,

voi veţi purta osânda de creşterea lor rea!

Cădeţi mai bine-n lacrimi, cu-amar să vă rugaţi

să vi se ierte vina – şi viaţa vi-o schimbaţi!

Abia atunci vor creşte şi-ai voştri fii frumos

cu sufletul şi trupul, urmaşi ai lui Hristos.


capitolul 23

DESPRE DUHUL SECTAR

Ce spune Sfânta Scriptură

“Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 15-16).

“Vedeţi să nu vă amăgească cineva… Căci mulţi vor veni în Numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi” (Matei 24, 4-5).

“Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi… Deci de vă vor zice vouă: Iată, este în pustie, să nu ieşiţi; iată, este în cămări, să nu credeţi…” (Matei 24, 24-26).

“Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei” (Rom. 16, 17).

“Dar eu v-am scris acum ca să nu vă amestecaţi cu vreunul care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor” (I Cor. 5, 11).

“Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 24).

“Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1, 6-9).

“Aceia vă râvnesc, dar nu cu gând bun; ci vor să vă despartă (de mine), ca să-i iubiţi pe ei” (Gal. 4, 17).

“Ca să nu mai fim copii, duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul în iubire, să creştem întru toate pentru El, care este capul – Hristos” (Efes. 4, 14-15).

“Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15).

“Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia” (I Tim. 6, 3-5).

“Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor” (II Tim. 4, 3).

“Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte.
De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te!” (Tit 3, 9-10).

“Deci ceea ce aţi auzit de la început, în voi să rămână; de va rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl” (I Ioan 2, 24);

“Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (II Ioan 10).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Nu ar fi sminteli şi dezbinări dacă nu s-ar face învăţătură potrivnică şi credinţă deosebită învăţăturii apostolice.
Dacă s-ar face aceasta din neştiinţă sau amăgire, trebuie a fi îndreptaţi. Dar, fiindcă aceştia din urmă de bunăvoia lor păcătuiesc, trebuie să vă depărtaţi de ei.” Sf. Ioan Gură de Aur – – Omilia Romani

“Nici sângele martirului nu poate să şteargă păcatul de a dezbina pe fraţi.” Sf. Ciprian

“Osteneşte-te şi preîntâmpină răul… mai înainte de a veni vătămarea… Pune oile în siguranţă mai înainte de a veni lupul ca să le sfâşie.” Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia II Timotei

“Este drept să ne supunem lui Dumnezeu decât să urmăm acelora care din mândrie şi din dorinţă de răzvrătire s au făcut conducători ai invidiei. Că vom suferi mare pagubă şi primejdie, dacă vom urma orbeşte pe cei care aţâţă la ceartă şi la răscoală ca să ne înstrăineze de ceea ce este bine.” Sf. Clement Romanul

Ce spune Părintele Iosif

“Satana foloseşte şi astăzi ispita religioasă… el vorbeşte de multe ori în Numele lui Dumnezeu şi din cuvintele lui Dumnezeu şi se preface în fiu al lui Dumnezeu; se preface a fi un trimis al lui Dumnezeu, un înger de lumină (II Cor. 11, 14).

Un sectar milenist predica odată oamenilor că nu există iad, că nu este rai şi că nu este pedeapsă veşnică. În dosul lui însă era diavolul care, în numele iubirii lui Dumnezeu, încerca să dărâme una din învăţăturile de temelie ale creştinismului…

Sectarismul nu se poate combate decât cu o puternică lucrare de evanghelizare. Oastea Domnului tocmai acest lucru îl face.

Trebuie să ne purtăm faţă de sectari cu dragoste, să încercăm a-i îndrepta prin puterea dragostei lui Hristos.

Aceasta este prima cale. A doua este să ne ferim de discuţiile nefolositoare cu sectarii îndărătnici. De omul eretic – spune Sf. Pavel – după una şi a doua sfătuire să te depărtezi.” (Tit 3, 7-10).

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să se ferească, să nu aibă nici un fel de părtăşie cu acei care au duhul sectar şi care umblă să tulbure credinţa şi adunările fraţilor.

Să nu ia deloc parte la adunările sectare, spre a nu se lăsa ispitit de duhul şi de învăţătura acestora.

Să nu cheme şi să nu dea voie la cuvânt în adunările Oastei acelora care sunt cunoscuţi a avea duh potrivnic şi sectar.

Să nu citească şi să nu răspândească printre fraţi scrieri care au învăţături şi îndemnuri spre sectarism.

Să nu se ia la ceartă de cuvinte cu cei care sunt stăpâniţi de duhul sectar. Nu trebuie să păcătuim coborând Cuvântul lui Dumnezeu până la certuri.

Dacă a avut ceva cândva sectar în inimă sau în gânduri, să scoată aceste încredinţări din suflet şi să primească încredinţările pe care le au fraţii şi toată Lucrarea Oastei.

Să se poarte cu iubire şi cu milă faţă de cei rătăciţi de la credinţă, faţă de cei care ar mai putea fi îndreptaţi, dar cu hotărâre şi depărtare de toţi cei îndărătnici.

Cine trăieşte în duhul sectar nu poate fi un ostaş al Domnului Iisus.

Vin proorocii mincinoşi

Vin proorocii mincinoşi tot mai mare gloată,

numărul şi felul lor umplu lumea toată;

gurile li-s tot mai largi, pline de minciună

şi la ei cei înşelaţi tot mai mulţi se-adună.

Vin proorocii mincinoşi, duhurile rele

îi tot scot mereu mai mulţi, lumea s-o înşele.

Predicând despre-adevăr, mint cu neruşine

şi de larma gurii lor uliţele-s pline.

Vin proorocii mincinoşi – şi orice-ntrebare

o răstoarnă prefăcut gura-nşelătoare;

pe toţi ochii lumii pun palma blestemată,

iată corul lor nebun lumea cum o-mbată!

Vin proorocii mincinoşi tot mai cu-ndrăzneală,

luptă contra lui Hristos duhul lor cu fală.

Şi toţi cei ce n-au primit Adevărul dulce

după-a lor minciuni la iad gloată se vor duce.

…Vin proorocii mincinoşi! Suflete smerite,

depărtaţi-vă de ei căile grăbite!

Căci curând, în fruntea lor, vine răul care

numai Domnu-l va zdrobi cu a Lui suflare.


capitolul 24

DESPRE UNITATE ŞI DEZBINARE

Ce spune Sfânta Scriptură

“Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).

“Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 20-21).

“Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună, în acelaşi loc” (Fapte 2, 1).

“Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42).

“Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii” (Fapte 2, 46).

“Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate erau de obşte” (Fapte 4, 32).

“Şi vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei” (Rom. 16, 17).

“Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere” (I Cor. 1, 10).

“Căci mai întâi aud că atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări, şi în parte cred” (I Cor. 11, 18).

“Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi care socotim aceasta, căci dacă unul a murit pentru toţi, au murit deci toţi” (II Cor. 5, 14).

“…ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efes. 1, 10).

“Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efes. 4, 3).

“…strâns uniţi în iubire, să aibă belşug deplinei înţelegeri pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu-Tatăl şi a lui Hristos” (Col. 2, 2).

“Iar peste toate acestea îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14).

“De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează te” (Tit 3, 10).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Întrucât trupul Bisericii este unit, diavolul nu poate găsi intrare decât făcând dezbinări. Astfel prin duhul dezbinării şi prin lucrătorii ei, Satana se furişează înăuntrul ei – şi pe urmă vin smintelile. Aşa că smintelile vin din dezbinări – şi vai aceluia prin care vin.
Nu ar fi sminteli şi dezbinări dacă nu s-ar face învăţătură potrivnică şi credinţă deosebită împotriva învăţăturii apostolice.
Pe cei care fac dezbinarea din neştiinţă ori din amăgire, trebuie să-i îndreptaţi. Dar de acei oameni care de bunăvoia lor şi cu ştiinţă păcătuiesc, trebuie să vă depărtaţi şi să vă despărţiţi de ei.” Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Romani

“Nici sângele martiriului nu poate să şteargă păcatul de a dezbina pe fraţi.” Sf. Ciprian

“Osteneşte-te şi preîntâmpină răul… mai înainte de a veni vătămarea. Pune oile în siguranţă mai înainte de a veni lupul ca să le sfâşie.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Este drept să ne supunem lui Dumnezeu decât să urmăm acelora care, din mândrie şi din dorinţă de răzvrătire s-au făcut conducători ai invidiei. Că vom suferi mare pagubă şi primejdia e dacă vom urma orbeşte pe cei care aţâţă la ceartă şi la răscoală, ca să ne înstrăineze de ceea ce este bine.”

“Umblaţi în poruncile lui Dumnezeu dacă vă supuneţi conducătorilor voştri şi dacă daţi cinstea cuvenită păstorilor voştri duhovniceşti.” Sf. Clement Romanul

“Supuneţi-vă episcopului vostru şi supuneţi-vă şi voi unii altora, după cum şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a supus Tatălui, iar apostolii s-au supus lui Hristos Domnul şi Tatălui şi Sfântului Duh, ca să fie unire şi trupească şi sufletească.”

Ce spune Părintele Iosif

Oastea Domnului a dat Bisericii şi preoţilor un mare ajutor în combaterea sectarismului. Ea dă sufletelor păşunea duhovnicească, oprindu-le să plece în altă parte s-o caute.

Statutele Oastei Domnului au fost de la început şi trebuie să fie până la sfârşit: dragostea, părtăşia şi lacrimile iubirii lui Hristos. Acestea ne-au ţinut uniţi şi acestea ne-au făcut să fim totdeauna fericiţi şi bucuroşi împreună… Şi, până când acestea vor fi între noi, ele ne vor păzi de orice dezbinare şi nimicire.

Smerenia şi sinceritatea sunt cele două virtuţi pe care Scumpul nostru Mântuitor Iisus Hristos ne-a poruncit să le învăţăm de la El. Acestea două sunt trăsăturile cele mai deosebite ale Oastei Domnului. Oricând vine cineva la Domnul şi intră în Oastea Lui, el află aici smerenia şi sinceritatea. Şi, atâta vreme cât face parte cu adevărat din Oaste, el este smerit şi sincer. Îndată ce devine mândru şi prefăcut, el a pierdut duhul Oastei, a pierdut duhul lui Hristos – şi nu mai este al Lui (Rom. 8, 9).

Şi nu mai este nici ostaş adevărat.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să caute zi de zi să fie sincer atât cu Domnul, cât şi cu fraţii şi să umble în smerenie, ferindu-se de orice păcat trupesc ori sufletesc.

Să ne ferim de orice neascultare, căci am auzit de la înaintaşii noştri sfinţi cât de şiret se strecoară şarpele Satana cu ispitele lui ca să ne fure mintea cu învăţături străine şi să ne piardă inima cu duhuri dezbinătoare.

În Lucrarea Evangheliei, vrăjmaşul Satana îşi are multe ascunzişuri, din care atacă pe neaşteptate sufletele care caută pe Domnul şi mântuirea. Sunt atâtea duhuri viclene care se prefac în duhuri curate şi care vin să ne ispitească cu felurite crezuri, pentru ca noi să ne părăsim credinţa noastră bună şi s-o luăm pe a lor cea rea. Să părăsim adunarea noastră şi să mergem la a lor. Să ne dezbinăm de fraţii noştri şi să ne alipim de ai lor.

Aceste îndemnuri vin de le Satana, cel prefăcut, şi vai de cine le ascultă!

Nici un frate ostaş adevărat nu trebuie să primească duhul sectar, căci oricine primeşte acest duh îndată devine neascultător şi dezbinător.

Duhul sectar este acela care îl face pe om mândru şi lăudăros. El începe să nu mai asculte de fraţi, socotindu-i mai prejos şi mai neînvăţaţi ca el. Începe să batjocorească lucrurile sfinte şi să le părăsească. Începe să dispreţuiască învăţătura Bisericii şi Oastei şi să o înlocuiască cu alta. Oricine face aşa, acela a primit duhul cel dezbinător în inima sa – şi acela nu mai face parte din Oastea Domnului. Cu cât pleacă mai repede dintre noi, cu atâta va fi mai bine, fiindcă cei ce se îmbolnăvesc de răul acesta adesea nu se mai vindecă niciodată…

Să nu luăm deloc parte cu cei ce au duh sectar şi învăţături sectare, ca să nu ne pierdem duhul şi învăţătura noastră.

Să nu chemăm, nici să nu dăm voie în adunările noastre să vorbească cei ce au duh sectar, ori învăţături sectare. Dacă vine un necunoscut, el nu trebuie lăsat să vorbească decât după ce ne convingem că este cinstit.

Să nu citim cărţi cu învăţături străine şi să nu ne luăm la ceartă din Biblie cu sectarii. Să nu păcătuim certându-ne din Cuvântul lui Dumnezeu cu ei şi dându-le prilej să batjocorească lucrurile sfinte. Să ne depărtăm îndată şi definitiv de astfel de oameni, căci noi nu-i vom putea îndrepta pe ei, dar ei ne-ar putea rătăci pe noi. Mulţi au pierit aşa.

O, Doamne, Duhul Adevărului şi al Iubirii, Te rugăm, păzeşte-ne de duhul dezbinărilor eretice… Iar dacă ne ispiteşte vreodată, scapă-ne de el atât pe noi, cât şi adunarea şi familia noastră. Amin.

Conştiinţa unităţii

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând

să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând,

pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa pe-ale luptei căi

nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate luptă, rabdă şi jertfeşte tot,

unitatea şi credinţa toate-nving şi toate pot;

fără ele nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i;

Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,

nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,

nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin

fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii luptă-te să ai oricând

cu ai tăi acelaşi cuget, crez, şi inimă, şi gând.

Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,

conştiinţa părtăşiei să vă fie mai de preţ.


capitolul 25

DESPRE HAR ŞI PĂCAT

Ce spune Sfânta Scriptură

“Ci nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-şi ascundă faţa ca să nu vă audă” (Isaia 59, 2).

“Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32).

“Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17).

“Ci prin harul Domnului Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia” (Fapte 15, 11).

“Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20, 24).

“Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3, 23).

“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12).

“Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 6, 23).

“Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele… Deci, dar, eu însumi cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” (Rom. 7, 23-25).

“Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi; este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2, 8).

“Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus” (Tit 2, 11-13).

“Căci dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10, 26-27).

“Veghind cu luare-aminte ca nimeni să nu rămână lipsit de harul lui Dumnezeu şi ca nu cumva, odrăslind vreo pricină de amărăciune, să vă tulbure, şi prin ea mulţi să se molipsească” (Evrei 12, 15).

“Ci fiecare este ispitit când este atras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 14-15).

“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6).

“El a purtat păcatele noastre, în Trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii; cu a Cărui rană v-aţi vindecat” (I Petru 2, 24).

“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).

“Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept” (I Ioan 2, 1).

“Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea” (I Ioan 3, 4).

“Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu” (I Ioan 3, 8-9).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Descoperirea sau Revelaţia Dumnezeiască (a Harului) este comoara de adevăruri (şi daruri) pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor pentru ca ei, cunoscându-L pe El şi lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia – şi prin aceasta să se mântuiască.” Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

“Harul lui Dumnezeu poartă şi învaţă pe oamenii care se predau pe ei înşişi cu smerenie şi curăţie în mâinile Făcătorului lor – pe cei ce s-au lepădat din toată inima de lume şi merg pe urmele lui Dumnezeu.” Sf. Isaac Sirul

“Harul le dă celor sfinţi pricepere, le descoperă tainele, le vesteşte timpurile; e bucuria credincioşilor, e darul celor care Îl caută din toată inima pe Dumnezeu.” Epistola către Diognet

“Dacă nu întristezi harul, vei cunoaşte tot ce vesteşte Cuvântul.
Harul lui Dumnezeu… se primeşte în dar (pentru cel ce crede), după cum în dar primim soarele care luminează, izvorul care curge, ploaia care udă… Aşa ni se revarsă şi Harul cel ceresc.” Sf. Ciprian

“Păcatul este călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voia liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a Voii lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se mai numeşte şi fărădelege.” Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

“Fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din liberă alegere face cele rele, în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu.” Sf. Antonie cel Mare

“Rădăcina păcatului stă în poftă… Şi aceasta vine din firea pământească, iar păcatul aduce moartea…” Sf. Iacov

“Păcatul este de două feluri: strămoşesc şi personal… Păcatele răpesc sufletului Harul dumnezeiesc care este Viaţa – şi-i aduc moartea, adică chinurile iadului. Cel ce-şi urăşte păcatele sale, acela nu le mai face. Şi cel ce le mărturiseşte şi încetează a le mai face, dobândeşte iertarea.” Sf. Isaac Sirul

“Sunt păcate trupeşti şi sunt păcate sufleteşti. Toate sunt grele.” Tertulian

“Păcatul este un demon al voinţei noastre şi de aceea nu poate avea de partea sa nici milă, nici iertare.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Păcatul rupe părtăşia omului cu Dumnezeu.” Sf. Grigore de Nyssa

“Dulceaţa păcatului e scurtă, dar moartea care urmează este veşnică” Sf. Tihon

“Păcatul este nemilos şi necruţător faţă de orice suflet care este robitul lui.” Sf. Ioan Gură de Aur

“În zadar tăiem crengile şi lăstarii păcatelor din afară dacă înăuntru, în inimile noastre, rămân rădăcinile care fac să crească din nou.
Trebuie să scoatem rădăcinile păcatului din inimile noastre prin voinţa noastră şi harul lui Hristos.” Sf. Grigore cel Mare

Ce spune Părintele Iosif

Apuci pe căile Harului dumnezeiesc atunci când îţi deschizi inima ta chemării Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos Care zice: Iată, stau la uşă şi bat… Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apoc. 3, 20).

Prin Harul lui Dumnezeu se face naşterea din nou în viaţa celui ce-L primeşte pe Domnul Iisus în inima lui. Prin harul ceresc primim orice dar al Duhului Sfânt: darul vorbirii, darul scrierii, darul cântării, darul rugăciunii, darul binefacerii, darul răbdării – toate darurile vin prin Harul lui Dumnezeu dat nouă în Iisus Hristos. Ferice de acela care ştie să-I mulţumească Celui ce ne-a dat aceste daruri şi le foloseşte spre slava Domnului Care ni le-a dat.

Cel care n-a primit Harul lui Dumnezeu înseamnă că n a fost născut din nou, căci oricine este născut din nou prin Taina Pocăinţei şi s-a împărtăşit din Domnul Iisus primeşte chiar în acel timp darul Harului ceresc prin care poate aduce roadele Duhului Sfânt, care sunt dovada credinţei lui mântuitoare.

Harul lui Dumnezeu este urmarea Legământului Său cu noi în Jertfa Domnului Iisus de pe Golgota. Primirea acestui har este urmarea legământului nostru cu El. Cei care au pus acest legământ şi şi-l ţin se împărtăşesc de acest har, iar cei care n-au pus acest legământ ori care şi l-au călcat – pierd harul sau îl fac nelucrător în viaţa lor.

Păcatul este acela care îmbolnăveşte viaţa, aducând moartea cea sufletească. Când apuci pe căile păcatului, cazi tot mai jos şi mai jos, până ajungi sluga diavolului, în rând cu dobitoceştile patimi.

Să fugim de păcate, de patimi şi de ispite, căci în ele locuiesc Satana şi moartea.

Şerpii păcatului sug vlaga şi viaţa oamenilor, însă ei, bieţii, nu se îngrozesc şi nu umblă să scape de aceştia.

Când apuci pe calea cea rea a păcatului, aluneci ca pe gheaţă până în prăpastie. De acolo, apoi, adesea nu mai este scăpare niciodată.

Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului ca să intre în viaţa, în inima şi în casa noastră, alungând din noi harul dumnezeiesc.

Păcatul, ori mare, ori mic, este tot păcat şi trebuie tăiat cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu, fără cruţare.

Numai Sângele Sfânt al Crucii lui Iisus ne poate izbăvi de robia şi de pedeapsa păcatului.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Dacă doreşte cu adevărat să-şi mântuiască sufletul, să se facă părtaş Harului lui Dumnezeu prin naşterea din nou, care se capătă prin credinţă în clipa predării şi a depunerii legământului pentru a-I sluji şi urma Domnului Iisus.

Fără predarea noastră sinceră în slujba Domnului, noi nu putem face lucrător Harul Domnului în viaţa noastră. Pentru că cei care nu se predau Domnului fac zadarnic Harul lui Dumnezeu pregătit pentru ei, după cum este scris: “…faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (II Cor. 6, 1).

Să gândească cu frică şi cutremur sfânt lucrurile Harului lui Dumnezeu, fiindcă acestea sunt veşnice, atât prin binecuvântările lor, cât şi prin osânda pe care o aduc sufletului care nu vrea să le asculte, nu vrea să le primească, nici să le păstreze.

Harul lui Dumnezeu dă mântuirea şi iertarea Sa oricui le cere cu lacrimi şi le păstrează cu smerenie. Dar acest Har va şi osândi pe orice suflet care, bizuindu-se uşuratic pe Har, îşi va îngădui să se îngâmfe şi să nesocotească ascultarea şi smerenia în care trebuie să umble până la moarte faţă de Dumnezeu, faţă de fraţi şi faţă de toţi oamenii.

Cu păcatul trebuie să o rupă dintr-o dată şi pe totdeauna în clipa când intră în Oastea Domnului. Apoi să se ferească, clipă de clipă, să nu mai cadă în nici un fel şi în nici un păcat.

Să urască păcatul cu toată puterea şi să lupte cu toate mijloacele împotriva lui sub orice formă şi sub orice nume l ar vedea şi l-ar descoperi la el şi la alţii.

Să nu îngăduie nici la el, nici la alţii, în nici o măsură, păcatul, ci să se ferească de orice cale şi de orice loc al păcatului.

Să vegheze asupra sa şi asupra altora, spre a nu cădea în nici un păcat.

Să sprijine din toate puterile orice luptă contra răului, până când păcatul va fi scos din inimile noastre, din casele noastre, din ţara noastră şi din lumea întreagă.

Să lupte contra păcatelor ascunse ale celor credincioşi, ca şi contra celor văzute ale celorlalţi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin puterea lui Hristos şi prin harul Duhului Sfânt.

Acela care nu urăşte păcatul şi nu luptă contra lui prin tot ce poate şi din tot sufletul său nu poate fi un bun ostaş al Domnului.

O, Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, îndură-Te de fiecare dintre noi care am primit darul Harului Tău. Nu ne mai lăsa să pierdem acest har, căzând în vreun păcat. Ci ajută-ne să rămânem mereu smeriţi, curaţi şi sinceri înaintea Ta, ca să ne sfinţeşti deplin, spre a fi vrednici de slava Ta. Amin.

Păcat e tot ce duci prea greu

Păcat e tot ce duci prea greu,

şi prea-n zadar, şi prea gemând,

când zborul larg spre Dumnezeu

te-ar vrea aşa de-aprins luptând.

Păcat e tot ce arzi din vis,

din piept, din timp şi din priviri

pe-un drum străin de Paradis

şi de seninele trăiri.

Păcat e tot ce-ascunzi sub gând,

sau sub cuvânt, sau sub condei;

ce nu-i păcat, înalţi cântând,

curat când dai, curat când iei.

Păcat e tot ce nu-i frumos,

ce nu-i senin şi nu-i curat,

ce nu-i făcut pentru Hristos,

păcat e tot, păcat, păcat.

Păcat e tot ce nu-i supus

lui Dumnezeu, cu gând voios,

păcat e tot ce nu-i adus

din rădăcină lui Hristos.

Păcat e tot ce-i greu şi-amar,

dar dintre toate cel mai greu

e râsul aruncat spre har

şi pumnu-ntors spre Dumnezeu.


capitolul 26

DESPRE DESFRÂNARE ŞI ALCOOL

Ce spune Sfânta Scriptură

“Vin şi sicheră să nu beţi, nici tu, nici fiii tăi, când intraţi în cortul adunării sau vă apropiaţi de jertfelnic, ca să nu muriţi. Acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru” (Lev. 10, 9).

“Un ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura îmbătătoare şi oricine se lasă ademenit nu este înţelept” (Pilde 20, 1).

“Nu fi printre cei ce se îmbată de vin, şi printre cei ce îşi desfrânează trupul lor” (Pilde 23, 20).

“Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii. Nu te uita la vin cum este de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă venin” (Pilde 23, 29-32).

“Vai de cei ce dis-de-dimineaţă aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin” (Isaia 5, 11).

“Vai de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi îmbătătoare” (Isaia 5, 22).

“Dar ei au zis: “Noi nu bem vin, pentru că Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru, ne-a dat poruncă, zicând: Să nu beţi vin nici voi, nici fiii voştri în veac!”” (Ier. 35, 6).

“Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: “Destul vouă, casa lui Israel, cu toate urâciunile voastre!”” (Iezec. 44, 6).

“Desfrânarea, vinul şi mustul dau curaj inimii” (Osea 4, 11).

“Eu însă vă spun vouă: “Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”” (Matei 5, 28).

“Eu însă vă spun vouă: “Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter”” (Matei 5, 32).

“Şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii, venind stăpânul slugii aceleia… o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 24, 49-51).

“Luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste” (Luca 21, 34).

“Să umblăm cuviincioşi, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Rom. 13, 13).

“Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9-10).

“Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea?” (I Cor. 6, 16).

“Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însăşi trupul său” (I Cor. 6, 18).

“Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor” (I Cor. 10, 21).

“Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare” (Efes. 5, 18).

“Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării” (Col. 3, 5-6).

“Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare” (I Tes. 4, 3).

“Destul că, în vremurile trecute, aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti. De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc” (I Petru 4, 3-4).

“Afară câinii, şi vrăjitorii, şi desfrânaţii, şi ucigaşii, şi închinătorii de idoli, şi toţi cei care lucrează şi iubesc minciuna” (Apoc. 22, 15).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“După cum un porc plin de murdărie şi de noroi oriunde ar intra umple de murdărie şi de putoare totul, tot aşa este şi desfrânatul. Oriunde intră păcatul desfrânării, murdăreşte totul şi pierde totul. Răul acesta cu greu şi numai cu foc se poate curăţa.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Desfrânarea este flacăra iadului arzătoare şi mistuitoare de suflete, iar desfrânatul este purtătorul ei.” Sf. Macarie cel Mare

“Mintea omului orbeşte prin aceste trei patimi: desfrânarea, lăcomia de bani şi slava deşartă.” Sf. Marcu Ascetul

“Nu poate ajunge la adevărata cunoştinţă a mântuirii acela în care înfloreşte patima desfrânării şi care ţine acest păcat în ascunzişurile sufletului său.” Sf. Casian Romanul

“Fugiţi de desfrânare, acesta este păcatul care aduce după el totdeauna focul.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Beţivul este ca şi cel îndrăcit… Cine trăieşte în beţii a căzut sub tirania diavolului.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Beţivul este nevrednic să trăiască în societatea fiinţelor raţionale… El s-ar cuveni să fie pus între animale şi să fie izgonit din societatea oamenilor.” Sf. Vasile cel Mare

“Băutura cea îmbătătoare nici să nu o miroase cel tânăr, ca nu cumva, prin focul ei, să ardă.” Sf. Marcu Ascetul

“Feriţi-vă de băutură ca de otravă, căci amândouă duc la moarte.” Sf. Clement Alexandrinul

“Beţivul este un mort viu, un duh rău de voia sa, o defăimare pentru tot neamul omenesc.
Beţia este icoana morţii.
Beţivului îi este închis cerul şi celui ce îi dă să bea, de asemenea. Pe cei ce nu se îndreaptă îi aşteaptă moartea pe vecii vecilor.” Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

Păcatul vremii şi al lumii de azi este desfrânarea. Cu ispita cărnii a biruit diavolul şi lumea de astăzi, ca pe vremea potopului şi a Sodomei.

Desfrânarea îl orbeşte pe om…

Numai cei ce biruie ispita desfrânării trăiesc în Duhul lui Dumnezeu.

Munca duce la binefacere şi sfinţenie, lenea duce la desfrânare şi la ruină.

Pentru a ne feri de desfrânare, trebuie să ne rugăm şi să muncim mereu. Aceasta să fie parola oricărui ostaş al Domnului.

Sfinţenia şi rugăciunea, împreunate cu postul, iată armele de luptă contra desfrâului! Îmbrăcaţi-vă cu ele şi nimic nu vă va putea doborî.

Băutura şi desfrânarea, aceste două duhuri diavoleşti, merg strâns unite laolaltă. Ele omoară astăzi cele mai multe suflete.

Fugiţi cu groază de duhul desfrânării – şi uniţi-vă cu Hristos.

Nu puteţi bea şi paharul Domnului, şi paharul dracilor – zice Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vă puteţi uni şi cu Hristos, şi cu păcatul desfrânării.

Alcoolul este duhul diavolului… Cele mai mari biruinţe pentru împărăţia iadului le face acest duh, toată puterea întunericului şi toată răutatea iadului sunt strânse parcă în acest duh rău. Pe oriunde trece acest duh blestemat rămâne numai cumplită ruină şi moarte – şi trupească şi sufletească.

Nu poate fi decât al diavolului acest duh care omoară în om dragostea de copii, de soţie, de părinţi, de orice… şi-l face să le bea hainele, pâinea, sudoarea, lacrimile, sângele şi viaţa lor.

Alcoolul este acel diavol care face din om o fiară, dintr-o făptură curată un dobitoc murdar.

Alcoolul este cea mai înfricoşătoare putere pe care o are diavolul în lumea aceasta. Sfinte sunt Tainele Bisericii noastre, frumoase sunt slujbele şi datinile noastre creştineşti şi bisericeşti, dar diavolul strică adeseori multe din aceste frumuseţi cu alcoolul, cu duhul lui cel rău. Ostaşii Domnului alungă de tot alcoolul şi obiceiurile rele din toate ale lor. Ei fac botezurile, nunţile, ospeţele, privegherile şi înmormântările lor fără nici un fel de alcool.

Ostaşii Domnului nu fac alcool, nu-l vând şi nu-l consumă în nici o situaţie şi în nici o măsură.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să-şi zdrobească hotărât din suflet, cu post şi rugăciune, prin puterea lui Hristos, orice îndemn spre desfrânare.

Să o rupă total cu toţi prietenii de păcate, cu tot ce-i aduce aminte de căile şi păcatele pe care le va fi făcut înainte, după mersul lumii acesteia şi după felul desfrânat al veacului acestuia, şi cu fiinţa cu care va fi păcătuit sau ar fi în primejdie să păcătuiască.

Să se îmbrace cuviincios, cu ruşine şi cu evlavie, pentru a nu da nimănui prilej să păcătuiască. Orice îmbrăcăminte necuviincioasă este o desfrânare şi un îndemn spre desfrânare.

Diavolul desfrânării este foarte puternic… Nu poate fi biruit decât cu rugăciune şi cu post… de aceea noi, ostaşii Domnului, ne vom strădui să ne ocupăm mereu cu postul şi cu rugăciunea, ca să putem duce o viaţă de înfrânare după voia Domnului.

Să-şi stăpânească închipuirea, să-şi omoare dorinţele, să şi înfrâneze ochii, vorbele, gesturile şi tot ce poate aţâţa la desfrânare.

Să-şi aibă, la vremea căsniciei, soţul sau soţia una pentru totdeauna, iar cei necăsătoriţi să se ţină curaţi şi dezlegaţi de oricine.

Pentru ostaşii Domnului, orice divorţ este oprit. Orice recăsătorire a unui divorţat este păcat. Orice apropiere nebinecuvântată este o nelegiuire.

*Să o rupă imediat, total şi definitiv cu orice fel de băutură alcoolică, chiar şi în cea mai mică măsură. În nici o ocazie el nu are voie să mai bea nici un pahar, nici un strop de alcool. Fără alcool nu moare nimeni, dar din cauza lui mor zilnic mii şi mii.

Să nu mai producă nici din prunele lui, nici din strugurii lui, nici din alte produse ale lui, niciodată, ţuică, ori vin, ori altă băutură alcoolică. Dacă este păcat să bei tu, este şi mai mare păcat să dai altuia să bea. Deci nici o legătură cu duhul diavolului.

Ai pruni sau vie?
Dacă nu poţi face din ele hrană – să nu faci nici băutură. Scoate-i şi pune grâu în locul lor. Mai bine să nimiceşti tu alcoolul, decât să te nimicească el pe tine. Nu poţi fi şi cu alcoolul în pivniţă, dar şi cu sufletul în împărăţia lui Dumnezeu.

Nu vei muri de foame dacă nu vei mânca o pâine blestemată de urmările alcoolului pe care şi tu le înmulţeşti. Dar vei muri osândit, sigur, dacă mai faci şi vinzi alcool.

Nu poţi bea şi paharul Domnului – Sfânta Împărtăşanie – dar şi paharul dracilor – alcoolul! Nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Cine crede că poate face aşa – va rămâne singur fără Domnul, cu Mamona. Nu vă înşelaţi zicând că un pahar nu-i păcat, că un pahar se poate. Căci acest pahar vă va neferici şi pe voi cum i-a nefericit pe mulţi. Din dragoste pentru Hristos, nici un strop. Nimic, nimic!

Cine bea alcool, în orice măsură, nu poate fi un bun ostaş al lui Hristos.

O, Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, luminează sufletele noastre, ca să nu ne înşelăm pe noi şi pe alţii nici în privinţa asta. Orice păcat este nelegiuire, şi cel născut din Dumnezeu nu mai trăieşte în nici un păcat. Ajută-ne să avem puterea de a o rupe total şi cu aceste ispite şi patimi satanice, ca să poţi să ne umpli Tu, Duhule Sfinte, de puterea Ta şi de roadele Tale. Amin.

Sărmani alergători spre moarte

Sărmani alergători spre moarte,

priviţi cum vă-nşelaţi mereu:

luptând pentru cununa lumii,

vi-o pierdeţi pe-a lui Dumnezeu.

Orbiţi de patimi vinovate,

robiţi de-al trupului folos,

râvniţi a lumii fericire

şi-o lepădaţi pe-a lui Hristos.

Lăsa-veţi Mâine ce-aveţi astăzi

cum faceţi azi cu ce-aveaţi ieri

şi-aşa vă vindeţi mântuirea

pe-nşelătoarele păreri…

Uitând de Adevărul unic,

azi nu-l mai ştiţi de e sau nu-i,

căutând prea multe adevăruri,

nu-i mai găsiţi cărarea lui.

Şi veşnic nu veţi mai cunoaşte

ce este drept din ce-i nedrept

şi-aceasta vă va fi osânda

umblării-n drumul ne-nţelept.

De-atâtea ori s-a spus aceasta

şi se va mai striga-n pustiu,

dar poate cineva ascultă

cât încă tot nu-i prea târziu.


capitolul 27

DESPRE MÂNDRIE ŞI CLEVETIRE

Ce spune Sfânta Scriptură

“Doamne, cine va locui în locaşul Tău?… Cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său” (Ps. 14, 1-3).

“Cu cel mândru cu ochiul şi nesăţios cu inima, cu acela n-am mâncat” (Ps. 100, 7).

“Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului” (Pilde 16, 5).

“Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii” (Pilde 16, 18).

“Când nu mai sunt lemne, se stinge focul, şi când nu mai este nici un defăimător, se potoleşte cearta” (Pilde 26, 20).

“Vorbele celui defăimător sunt ca bucatele gustoase; ele se duc în adâncul măruntaielor… Când îşi schimbă glasul, să nu-l crezi, căci şapte urâciuni sunt în inima lui” (Pilde 26, 22-25).

“Mândria umileşte pe om, iar de cinste are parte cel smerit” (Pilde 29, 23).

“Cât de mult va fi copleşit vrăjmaşul, omul cel trufaş, şi nu va rămâne cu viaţă el, care ţine gura lui căscată ca locuinţa morţilor şi nu se satură ca moartea (Avacum 2, 5).

“Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12).

“Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi” (Luca 1, 52).

“Dragostea… nu se trufeşte” (I Cor. 13, 4).

“Şi aceasta să ştiţi, că în zilele din urmă vor fi vremuri grele, căci vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine” (II Tim. 3, 1-3).

“Dumnezeu celor mândri le stă împotriva, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6).

“Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător” (Iacov 4, 11).

“Deci, lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile…” (I Petru 2, 1).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Nici un rău nu este mai mare ca mândria.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Mândria este primul pui al diavolului.” Sf. Evagrie Monahul

“Necurat este înaintea lui Dumnezeu oricine se mândreşte. Primul păcat este mândria.” Sf. Isichie Sinaitul

“Mândria este mama tuturor viciilor. Diavolul din cauza ei s-a făcut diavol, nefiind aşa înainte.” Sf. Isaac Sirul

“Toate păcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cel mai urât este mândria.” Sf. Antonie cel Mare

“Mândria este iubirea de sine până la dispreţuirea de Dumnezeu, iar smerenia este iubirea de Dumnezeu până la dispreţuirea de sine.” Fericitul Augustin

“După cum ciuma nu nimiceşte numai un mădular din trup, ci pe toate, tot aşa, mândria nu pierde numai o virtute din om, ci pe toate.” Sf. Casian Romanul

“Clevetirea este prăpastia şi lanţul diavolului.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Clevetirea face rău la trei inşi deodată: celui bârfit, celui care ascultă şi, mai cu seamă, celui care bârfeşte.” Sf. Vasile cel Mare

“Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii clevetitorului, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască.” Sf. Maxim Mărturisitorul

“Gura nu ni s-a dat să ne muşcăm cum se muşcă între ei câinii.
Cel ce bârfeşte poartă în sine bănuiala acelei greşeli.
Bârfitorul mănâncă pe fratele său şi muşcă pe aproapele său.
Chiar dacă cineva ar face toate faptele bune, şi dacă este clevetitor, acela nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu.” Sf. Ioan Gură de Aur

“E mare păcat să clevetească cineva, chiar în glumă, pe seama cuiva, fie acela frate, fie străin.” Sf. Clement Alexandrinul

Ce spune Părintele Iosif

Precum începutul căderii este mândria, tot aşa şi începutul înălţării este smerenia.

Toate scripturile ne spun că răsadul tuturor relelor este mândria.

Orice faptă, cât de bună, se răstoarnă dacă o pui în căruţa mândriei.

Cel mai bun semn că trăieşti în duhul Evangheliei Mântuitorului este că ai o umblare smerită, o îmbrăcăminte cuviincioasă şi o vorbire înfrânată.

Orice virtute, oricât de frumoasă, se urâţeşte dacă este îmbrăcată în haina mândriei.

Nimic nu-l îndreaptă mai mult pe om decât cunoaşterea şi lepădarea păcatului său când vede înjosirea păcatelor altora.

Din ce te vei smeri mai mult, în felul de a te purta, de a te îmbrăca, de a vorbi, vei creşte mai tare în Hristos.

Cunoaşterea adevărată a lui Hristos trebuie să facă din tine cel mai smerit om, în tot felul tău de viaţă.

Cel ce face zâzanie şi clevetire între oameni face acelaşi păcat ca acel ce aprinde casa fratelui sau a vecinului său. Fericiţi sunt făcătorii de pace, dar blestemaţi sunt făcătorii de neînţelegeri.

Ce mare păcat sunt clevetirile şi vorbele rele! Cu adevărat, limba rea este un foc şi o lume de nelegiuiri.

Dacă pe un tată pământesc îl doare când îi aude pe copiii săi vorbindu-se de rău unul pe celălalt, atunci cu cât mai mult Îl doare pe Tatăl Ceresc când ne aude pe noi, fiii Săi, grăindu-ne de rău… Vai, ce mare păcat contra Tatălui Ceresc şi faţă de sufletul lor fac acei oameni care trăiesc în ură şi se clevetesc unii pe alţii!

Fratele meu, ai încercat tu vreodată să vorbeşti de bine pe cel ce vorbeşte de rău despre tine? Dacă nu, încearcă te rog! Vorbeşte de bine cât poţi pe oricine te va cleveti cu vorbe rele şi vei vedea ce mare câştig vei avea.

Celui ce-ţi vorbeşte de rău pe cineva, încearcă şi vorbeşte-i de bine pe cel bârfit. Vei face bine la trei inşi deodată: celui bârfit, celui bârfitor – şi, mai ales, ţie însuţi.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să urască din tot sufletul păcatul mândriei şi să se ferească de orice formă a lui, fie în umblare, fie în îmbrăcăminte, fie în vorbire.

Să nu se potrivească modei lumeşti în nici un fel, ci să dorească şi să caute cel mai modest, mai cuviincios şi mai smerit fel de a se purta în toate lucrurile, dar, mai ales, în îmbrăcăminte.

Luxul este o risipă şi un păcat. Dacă ai posibilităţi de câştig cinstit mai mare decât nevoile tale, dă prisosul tău nevoilor Evangheliei ori ajutorării celor nevoiaşi. A cheltui pentru ce este mai scump decât este nevoie şi mai mult decât lipseşte – este un păcat şi o mândrie deşartă. Dacă tu eşti al Domnului, atunci şi banii tăi trebuie să fie ai Lui – şi nu ai păcatului.

Mândria se arată nu numai în îmbrăcăminte, ci şi în împodobirea casei. Ce este mai mult decât curăţenia şi decât trebuinţa în casă este mândrie, este lăudăroşenie, este păcat… Podoabele casei unui creştin nu trebuie să fie păgâneşti…

Sufletul mândru, luxos, îngâmfat şi lăudăros înjoseşte smerenia Domnului şi simplitatea fraţilor. Cel ce este aşa nu poate să placă Domnului şi nici nu poate fi un ostaş al Lui.

Să se hotărască a nu mai vorbi de rău niciodată pe nimeni. Să-şi stăpânească limba şi inima, spre a nu cleveti, nici bănui cu pizmă pe nimeni şi cu atât mai mult pe un frate.

Să încerce să vorbească de bine pe oricine este vorbit de rău. În felul acesta să-i lecuim de această boală pe clevetitori.

Să nu spună nici o vorbă rea despre un altul altuia. Dacă vede ceva rău sau are ceva împotriva cuiva, să meargă la acela şi să vorbească întâi numai cu el, între ei singuri, ceea ce au, şi numai dacă nu se pot înţelege să mai ia cu el unul sau doi fraţi. Iar dacă nici în felul acesta nu pot ajunge la un rezultat, să se adreseze Adunării.

Îndeosebi surorile sunt ispitite de patima vorbirii de rău. Să se stăpânească cu asprime. Să nu vorbească de rău pe nimeni, dar mai ales pe fraţii lucrători; dacă unii dintre aceştia au slăbiciuni, să se roage pentru ei.

Oricine aude o vorbă de rău să nu o ducă mai departe, ci să meargă cu cel care o spune la cel despre care se spune, spre a limpezi totul şi a pune capăt răului cu rugăciune şi cu pacea lui Hristos.

Oricine vorbeşte de rău fără să poată dovedi este un clevetitor.

E grozav cât s-a înmulţit vorbirea de rău în lume! Aproape că nu mai auzi pe nimeni vorbindu-se de bine, ci numai de rău. Acesta este un mare păcat, de care trebuie să ne pocăim mereu cu toţii şi să ne rugăm Domnului să ne scape de el.

Oricine îl cleveteşte pe semenul său nu poate fi un bun ostaş al Domnului.

Doamne Duhule Sfinte, izbăveşte-ne de mândrie şi scapă ne de clevetire. Smereşte-i pe cei trufaşi şi îndreaptă-i pe cei clevetitori. Amin.

Teme-te de ochiul veşnic

Teme-te de Ochiul Veşnic

care-ţi vede orice-ascuns

şi de clipa când, de toate,

ai să mergi să dai răspuns.

Teme-te şi vino astăzi

la Hristos încrezător,

numai El îţi poate-aduce

un sfârşit mântuitor.

Teme-te de focul veşnic

care arde fără scrum

şi de care nu-i scăpare

numai pe-al Golgotei drum.

Teme-te de plânsul veşnic

care-l vor vărsa-n pustiu

cei ce nu privesc spre Domnul

decât când e prea târziu.

Teme-te de chinul veşnic

ce va arde nemilos

conştiinţa celor care

lepădat-au pe Hristos.

Teme-te de-amarul veşnic

care-i partea celor răi

care n-au căutat în lume

sfintele vieţii căi.

Teme-te de Judecată,

că e vai pe veci de-acel

care la Hristos va merge

fără-a fi venit la El.

Mai trecător e chipul lumii

Mai trecător e chipul lumii

decât un nor uşor în soare,

o clipă-l vezi scăldat în raze,

iar dup-o altă clipă moare.

Mai trecătoare-i tinereţea

ca floarea cea de primăvară,

o clipă-o ai, un vânt s-abate

nepăsător o ia şi-o zboară.

Mai trecătoare-i slava lumii

ca fulgul cel căzut în mână,

un soare mai călduţ o arde,

un vânt mai tărişor o mână.

Mai trecător e-avutul lumii

ca paiul dus de vijelie,

a fost, s-a dus, iar peste-o clipă,

a cui ajunge, cine ştie?

Să nu-ţi legi inima de ele,

crezându-le că-n veci vor ţine,

căci vântul care ţi le-aduce

le ia mai grabnic de la tine.

Ci, cât le ai, le dă pe-altarul

iubirii lui Hristos curate,

că-n veşnicie-ţi vor fi-ntoarse

nebănuit mai minunate.


capitolul 28

DESPRE LĂCOMIE ŞI FURT

Ce spune Sfânta Scriptură

“Iar mai departe alege-ţi din tot poporul oameni drepţi şi cu frica lui Dumnezeu; oameni drepţi, care urăsc lăcomia, şi-i pune căpetenii” (Exod 18, 21).

“Să nu furi! (Exod 20, 15).

“Aceasta este soarta celor lacomi de câştig; lăcomia le aduce pierderea vieţii” (Pilde 1, 19).

“Cel ce umblă după câştig nedrept îşi surpă casa lui, iar cel ce urăşte mita va trăi” (Pilde 15, 27).

“Vai vouă care clădiţi casă lângă casă şi grămădiţi ţarini lângă ţarini până nu mai rămâne nici un loc, ca să fiţi numai voi stăpânitori în ţară!” (Isaia 5, 8-9).

“Pentru că fiecare din ei, de la mic până la mare, este robit de lăcomie şi de la prooroc până la preot, toţi se poartă mincinos” (Ier. 6, 13).

“Căci dinlăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile… şi spurcă pe om” (Marcu 7, 21-23).

“Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (Luca 12, 15).

“Furul nu vine decât ca să fure şi ca să junghie şi să piardă” (Ioan 10, 10).

“Deci tu, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, cel ce propovăduieşti să nu furi, – şi tu furi?” (Rom. 2, 21).

“Nici furii, nici lacomii… nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 10).

“Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui care are nevoie” (Efes. 4, 28).

“Iar desfrâul şi orice fel de necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor” (Efes. 5, 3).

“Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efes. 5, 5).

“Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Col. 3, 5).

“Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).

“Căci se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât” (Tit 1, 7).

“Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului” (II Petru 2, 14).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Lăcomia este un tâlhar primejdios care fură mai întâi tot ce are omul mai bun din propria inimă.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Fugi de lăcomie, căci ea este mama tuturor păcatelor şi sluga diavolului.” Sf. Vasile cel Mare

“De cumva te îndoieşti că Dumnezeu vede tot ce faci, gândeşte-te că tu, om fiind şi din pământ, poţi vedea deodată în mai multe locuri, înţelege dar că, cu atât mai mult, poate aceasta Dumnezeu, Care toate le vede, până la grăuntele de muştar, ca Unul ce tuturor le dă viaţă şi pe toate le hrăneşte precum voieşte. Teme-te de El şi nu săvârşi nici un fel de lăcomie şi răutate.” Sf. Antonie cel Mare

“Cine a furat să nu mai fure… Ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea şi celui care este lipsit – spune Sf. Apostol Pavel. Căci furătorul şi lacomul este totdeauna un nelegiuit. Oricine face aceste păcate se osândeşte la pierzare şi la ruşine.” Filocalia

“Precum pământul cel care este gras şi umed naşte viermi, tot aşa şi îmbuibarea cu mâncare şi băutură este cuibul cald pentru toate patimile şi poftele. Din aceasta se nasc toţi viermii ispitelor.
Oricine lăcomeşte la bunul altuia şi nu se mulţumeşte cu ale sale, acela cade în ispita păcatului şi va pieri în osânda diavolului.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Să nu-ţi întinezi sufletul cu fapte ruşinoase, cu lăcomie şi cu nestăpânire. Şi să nu-ţi spurci sufletul cu gânduri viclene – şi atunci pacea lui Dumnezeu va veni peste tine şi iubirea Lui va umple viaţa ta de roadele frumoase ale bucuriei şi sfinţeniei.” Sf. Maxim Mărturisitorul

“Osândită este lăcomia de orice fel, fiindcă sufletul cel stăpânit de lăcomie este rău, hrăpăreţ şi gata să facă orice nelegiuire faţă de aproapele lui, fără nici o milă şi fără nici o iubire faţă de nimeni, căutându-şi numai folosul trupului său.” Filocalia

Ce spune Părintele Iosif

Lăcomia de avere înăbuşe în om orice grijă de cele sufleteşti, stăpânindu-l cu mamona zgârceniei şi orbindu-i ochii duhului, ca să-şi uite şi de Dumnezeu şi de moarte.

Nimica nu se alege din tot ce este strâns prin viclenie şi prin furturi de cel lacom şi hrăpăreţ. După fiecare zgârcit care adună prin nelegiuire o avuţie, vine totdeauna un risipitor care cheltuieşte, prin alte nelegiuiri, avuţia aceasta, fiindcă peste ea apasă blestemul păcatelor prin care a fost adunată.

O, ce binecuvântare ar fi într-un stat când toţi fiii săi ar lucra ca pentru Domnul! Ca prin minune ar dispărea furturile, lăcomiile, nedreptăţile, corupţia şi mituirea. Oastea Domnului aceasta o propovăduieşte şi la aceasta lucrează. Orice frate ostaş trebuie să caute peste tot să fie aşa şi să îndemne pe toţi la aceasta.

Averea Statului şi averea oricărui om trebuie socotite ca averea Domnului. Nimeni nu trebuie să umble să fure nimic de la Stat sau să-l înşele. Şi nici de la vreun semen al nostru. Orice bun care nu este al nostru, să-l socotim sfânt şi să ne ferim ca de foc a ne atinge de el.

Dragostea omului pentru casa şi avutul lui este de la Dumnezeu. Dar lăcomia de a nu se sătura de strâns averi cu orice preţ şi de a trăi numai pentru ele, precum şi pofta de a pune mâna pe lucrurile şi bunurile altuia, sunt de la diavolul. Şi oricine este ispitit să facă furturi este un rob şi un stăpânit de demonul lăcomiei pierzătoare.

Noi nu suntem stăpânii ci, numai administratorii şi chiriaşii averilor noastre. Suntem atât de trecători şi de slabi, încât în orice clipă putem fi luaţi de la avuţiile pe care le avem. Să nu ne lăsăm orbiţi de lăcomie, nici stăpâniţi de zgârcenie, căci aceasta este cea mai mare amăgire şi înşelăciune.

Orice avuţie din lume este ca o rouă sau ca un fulg. Orice dogoare de necaz ne-o poate pierde şi orice vânt de primejdie ne-o poate zbura. Să nu ne alipim cu lăcomie inima de nimic ce ni se poate arde sau fura. Ci să ne lipim numai de Domnul, pentru a ne strânge avuţiile cele veşnice pe care nu le rod molia şi rugina, nici nu le fură hoţii.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să urască lăcomia din tot sufletul şi să se ferească întocmai ca de foc de a pune mâna sau ochii pe tot ceea ce este un bun al de-aproapelui nostru. Lăcomia face parte dintre cele şapte păcate de moarte, care sunt osândite şi pedepsite de Dumnezeu. Şi oricine cade în ispita lor este pierdut.

Orice ascunzi este un furt şi vine din păcatul lăcomiei. Ceea ce este cinstit şi drept nu ai nevoie să ascunzi nici sub haină, nici sub paie, nici sub hârtii. Ceea ce nu poţi duce pe faţă, nu trebuie să poţi duce nici pe ascuns. Şi ceea ce este nevoie să ascunzi, nu ai voie să porţi la tine sau să păstrezi în casa ta. Dumnezeu vede tot ce este ascuns – şi oricând Îşi poate lua mâna ocrotitoare de peste tine. Şi ce vei face atunci?

Unii, înşelaţi de diavolul lăcomiei, spun că nu-i păcat să furi de la Stat. Aceştia fură de pe câmp, fură din fabrică, fură de unde lucrează, luând ceea ce nu li se cuvine. Aceasta, oricine ar face-o, oricând şi oricât, este furt şi păcat pedepsit de Dumnezeu şi de legile omeneşti… Cel ce fură să ştie aceasta că, chiar şi când nu-l vede nimeni, îl vede Dumnezeu şi conştiinţa sa. Va fi pedepsit de amândoi.

Să nu-şi însuşească nimic din ceea ce nu-i câştigat de el însuşi prin muncă cinstită şi dreaptă. Nici chiar ceea ce găseşte pe drum nu trebuie să-şi însuşească. Este un bun pe care nu l-am câştigat prin muncă şi prin cinste. Trebuie să-l înapoiem îndată celui ce l-a pierdut.

Mita şi bacşişul sunt tot un furt. Un ostaş al Domnului mai bine moare de foame decât să fure ceva de undeva.

Dacă înainte de a intra în Oastea Domnului noi am câştigat pe nedrept unele bunuri, cugetul nostru să nu se liniştească până ce le vom înapoia celor de la care ni le-am însuşit. Altfel păcatul săvârşit rămâne asupra noastră şi pedeapsa ne poate ajunge oricând.

Dacă furtul trupesc este un păcat mare, cu atât mai mare este furtul cel sufletesc. A fura pacea cuiva cu vorbe amăgitoare, a fura creaţia cuiva prin sustrageri şi imitaţii, a fura sufletele dintr-o adunare, a fura credinţa cuiva printr-o răstălmăcire – toate acestea sunt furturi ruşinoase şi murdare înaintea lui Dumnezeu – şi oricine se face vinovat de ele va suferi pedeapsa Gheenei.

Dărnicia are crengile în rai, lăcomia are rădăcinile în iad.

Cine are în inima sa lăcomie şi umblă cu furturi, acela nu poate fi un ostaş al Domnului.

Doamne Duhule Sfinte, Duhul bunătăţii şi al dărniciei, Te rugăm, alungă din inimile noastre orice duh de lăcomie şi ispită de furt, pentru ca nu cumva să cădem în vreunul din aceste păcate care ne-ar osândi la pierzare veşnică. Ci dă-ne dragostea şi bunătatea prin care suntem totdeauna bogaţi şi mulţumiţi cu ceea ce ne-ai dat Tu şi ne-am câştigat noi cinstit şi curat. Amin.

În clipa morţii vede omulÎn clipa morţii vede omulcum trebuia să fi trăit,ce cale trebuia s-aleagă

s-ajungă bine la sfârşit.

O, n-aştepta, o, n-aştepta,

c-atât de-aproape-i clipa ta,

primeşte-L pe Hristos acum,

să mergi la slavă, nu la scrum.

În clipa morţii vede toată

deşertăciunea ce şi-a strâns,

pe care-aşa curând o lasă,

schimbând-o cu un veşnic plâns.

În clipa morţii vede calea

păcatului pe care-a mers,

că nici un pas, şi nici o vorbă,

şi nici o faptă nu s-au şters.

În clipa morţii vede groaza

în care se aruncă-mpins,

ce-i viermele ce nu mai moare,

ce-i focul cel pe veci nestins.

În clipa morţii vede slava

ce-l aştepta, dar n-a crezut

şi fericirea şi lumina

din cerul lui pe veci pierdut.

În clipa morţii, – dar atuncea

e prea târziu, e prea târziu,

un râs de-o clipă se plăteşte

cu plâns prea veşnic şi pustiu.


capitolul 29

DESPRE MUNCĂ ŞI LENE

Ce spune Sfânta Scriptură

“Mâna leneşilor pricinuieşte sărăcie, iar mâna celor înţelepţi adună avuţii” (Pilde 10, 4).

“Mâna celor silitori va stăpâni, iar cea lăsătoare va fi birnică” (Pilde 12, 24).

“Sufletul celui leneş pofteşte însă în zadar. Numai sufletul celor silitori este îndestulat” (Pilde 13, 4).

“Orice osteneală duce la îndestulare, iar cuvintele fără rost, la lipsă” (Pilde 14, 23).

“Omul lăsător pentru lucrul lui e frate cu cel ce dărâmă” (Pilde 18, 9).

“Lenea te face să cazi în toropeală” (Pilde 19, 15).

“Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine” (Fapte 20, 34).

“Şi ne ostenim lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm” (I Cor. 4, 12).

“Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi” (Gal. 6, 9).

“Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni” (Col. 3, 23).

“Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi de truda noastră; lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia din voi, aşa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu” (I Tes. 2, 9).

“Nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi” (II Tes. 3, 8).

“Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi i rugăm, în numele Domnului Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor” (II Tes. 3, 10-12).

“Ca să nu fiţi greoi, ci următori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă răbdare, moştenesc făgăduinţele” (Evrei 6, 12).

“Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos” (II Petru 1, 8).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Dumnezeu a creat pe om pentru muncă. Pentru aceasta i-a dat mădularele necesare. Deci omul cel leneş şi trândav se abate de la rânduielile lui Dumnezeu. Şi de la scopul pentru care a fost creat de El.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Cine este leneş în cele mici nu va putea înainta nici în cele mari!” Sf. Vasile cel Mare

“Lenea este mama tuturor relelor.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Lenea este pierzarea sufletului… şi poate face spre pierzare mai mult decât demonii.” Sf. Ioan Scărarul

“Nu este cu putinţă a se mântui acela care mai leneveşte şi după ce a primit credinţa.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Dacă nu munceşte cineva, acela nu-L are în el pe Hristos, pentru că Hristos a spus: Tatăl Meu lucrează, şi Eu de asemenea lucrez. Cine este un leneş în cele duhovniceşti este un fiu al pierzării.” Avva Ilie

“Lenea este nepăsarea faţă de împlinirea datoriilor – şi este dezgustul pentru muncă, atât cu braţele, cât şi cu mintea. Lenea aduce slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti. Lenea aduce lipsa de cele trebuincioase vieţii, îndemn la furt, pricină de ceartă şi uitare de Dumnezeu. Sfânta Scriptură are cuvinte grele faţă de păcatul lenei şi al trândăviei, arătând că cei leneşi vor fi aruncaţi în întunericul cel veşnic. Sf. Apostol Pavel spune: Cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.
Lenea se tămăduieşte prin muncă.” Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

Ce spune Părintele Iosif

Un adevărat creştin, oriunde este angajat să facă un lucru, îl face totdeauna frumos, cinstit, deplin – şi nu de mântuială. Nici de teama supravegherii, ci îl face cu hărnicie, socotindu-se un angajat al Domnului Iisus şi că lucrează pentru Domnul.

Un ostaş al Domnului va munci oriunde şi orice din toată inima, cum ar lucra pentru Domnul.

Creştinul biblic este un om harnic… un om care îşi câştigă pâinea şi traiul vieţii prin muncă cinstită.

Numai un om lumesc umblă să trăiască fără muncă.

Fuga de muncă, lenea, zămisleşte multe păcate.

Din lene se naşte hoţia, adică furarea muncii altuia. Hoţia trăieşte numai între oamenii leneşi. Acolo unde lipseşte Biblia, este prezent păcatul şi domneşte lenevia. Un cititor şi trăitor al Bibliei nu poate fi nici leneş şi nici nepăsător faţă de datoria muncii.

Dacă lenea trupească este o ruşine şi un păcat, apoi lenea duhovnicească este o ruşine şi un păcat şi mai mare.

Lenea de a merge la biserică şi la adunare, lenea de a cerceta Sfintele Scripturi şi pe fraţi este aducătoare de îngheţare sufletească şi de prăbuşire în întuneric.

Lenea de a lucra pentru Domnul şi pentru Evanghelie, lenea de a alerga să câştigi suflete pentru Domnul şi pentru mântuire, lenea care îi face pe unii a umbla să fure sufletele câştigate de-a gata de alţii pentru Domnul este păcatul cel mai urât şi mai vinovat înaintea lui Dumnezeu. Oricine face acest păcat va fi aruncat afară, între cei despre care spune Sfânta Scriptură la Apocalipsa 22, 15. Pentru că lenea este una dintre rădăcinile din care zămislesc toate aceste păcate de moarte.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să înceapă de îndată a fi un om harnic şi cumpătat.

Să se hotărască să o rupă de îndată cu toate cele şapte păcate mari, printre care este şi lenea. Când Duhul Sfânt intră în inima omului, El trebuie neapărat să scoată afară din ea toate cele şapte duhuri satanice care sunt: mândria, lăcomia, desfrânarea, pizma, zgârcenia, mânia şi lenea.

La oricine se mai văd în viaţă aceste patimi şi păcate pierzătoare de suflet, este dovada amară că cel rău încă n-a ieşit din inima lui şi că Duhul Sfânt încă n-a intrat în ea.

Când un om se predă Domnului Iisus, el devine îndată un om harnic şi cumpătat. Duhul lui Iisus nu lasă pe nimeni să fie leneş şi dezordonat.

Un ostaş adevărat al Domnului va fi un conştiincios muncitor, lucrând cinstit tot ce va face, pentru că aşa îi poruncesc Duhul şi Cuvântul Sfânt. Şi numai aşa conştiinţa lui cea nouă şi curată îl va mulţumi şi linişti, atât faţă de oameni, cât şi faţă de Dumnezeu.

Să nu umble dintr-un loc în altul, ci să fie statornic la munca sa. Cine se tot mută dintr-o muncă în alta, dintr-un loc în altul este un om neserios.

Să nu primească niciodată nimic degeaba. Să nu aştepte să-i facă altul ceea ce poate să-şi facă singur. Să înapoieze totdeauna, într-un fel sau altul, aceluia sau altuia, ceea ce primeşte.

Să nu fie niciodată povară nimănui. Să osândească totdeauna cerşetoria şi lenea aceluia care poate munci, dar nu munceşte şi să se ferească de păcatele acestea urâte şi ruşinoase.

Să fie harnic şi să nu piardă nici un ceas din zilele sale de muncă trupească. Dar tot aşa să fie harnic şi în lucrul Domnului totdeauna, în osteneli duhovniceşti, în lupta mântuirii şi să nu piardă nici un ceas din Ziua Domnului.

Dacă nu eşti la muncă în vremea muncii, dacă nu eşti la biserică în vremea bisericii, ori la adunare în vremea adunării, ori la rugăciune în vremea rugăciunii, ori la binefaceri în vremea binefacerii – atunci nu vei fi nici la cules în vremea culesului şi nici la răsplătire în vremea răsplătirii.

Cel ce se leneveşte în lucrul său ori în lucrul Domnului, acela nu poate fi un bun ostaş al Domnului Iisus.

Doamne Duhule Sfinte, Te rog, ajută-mă să-ţi fiu un ostaş adevărat, harnic şi ostenitor, acum, în vremea aceasta, ca să pot primi o răsplată bogată în vremea răsplătirii. Amin.

Dimineaţă, dimineaţă

Dimineaţă, dimineaţă,

bună mi-ai fost mie-n viaţă!

Mi-ai dat soare, mi-ai dat plouă

şi mi-ai pus pe iarbă rouă,

de-mi tăia coasa ca nouă,

şi-mi ducea brazda cât două;

mi-ai umplut fruntea cu stropi

şi hotarele cu snopi.

Mi-ai scăldat faţa-n sudoare

şi cărările cu soare,

inima cu-ndestulare

şi viaţa-n sărbătoare.

Tinereţe, tinereţe,

dulce-a fost a ta bineţe,

că mi-ai dat-o-n Primăvară

şi s-a prefăcut comoară,

de s-a-mbogăţit o ţară

şi vin lumi şi lumi s-o ceară

şi mi-ai dat-o într-un ceas

vecilor hotar rămas;

de la el mi-e zarea soare,

cu cărări strălucitoare,

cu cuprinsul sărbătoare,

cu cântări nemuritoare.


capitolul 30

DESPRE CĂDERILE DIN CREDINŢĂ

Ce spune Sfânta Scriptură

“Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tes. 2, 3).

“Având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă” (I Tim. 1, 19).

“Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi împreună cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi” (II Tim. 2, 12).

“Căci este cu neputinţă pentru cei care s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc, şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6, 4-6).

“Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10, 26-27).

“Căci dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor” (II Petru 2, 20-22).

“Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (I Ioan 5, 16).

“Ştiu unde sălăşluieşti; unde este scaunul satanei; şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana” (Apoc. 2, 13).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“E mai uşor să te păzeşti a nu cădea decât după ce ai căzut să te mai poţi ridica.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Căderile din credinţă vin din neglijarea rugăciunii, a postului şi din neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.” Sf. Talasie Libianul

“Nu te mândri că stai în picioare, ci teme-te mai degrabă întruna, ca să nu cazi.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Cine cade pe podele poate se mai ridică, dar cine cade din credinţă poate să moară pe veci.” Sf. Nil Sinaitul

“Mai uşor este a curăţi un suflet necurat decât a aduce la viaţă un suflet odată curat, dar care apoi a căzut din nou în vechile lui păcate şi fărădelegile dinainte.” Sf. Teodor

Ce spune Părintele Iosif

Taina puterii şi biruinţei noastre nu stă în puterea noastră, ci în puterea care vine de Sus peste puterile noastre atunci când inima noastră se roagă, când ochii noştri lăcrimează, când sufletul nostru luptă.

Vestirea Oastei şi vestirea Cuvântului lui Hristos trebuie ferite până la sfârşit de orice sminteală. Nici unul din cei care se îndeletnicesc cu vestirea Cuvântului Ceresc nu trebuie să dea loc la vreo sminteală nimănui, prin umblarea şi trăirea lui.

Căderea din credinţă este un lucru greu şi un păcat mare. Fraţii mei, privegheaţi şi vă rugaţi neîncetat cu toţii ca să nu cădeţi în ispite şi în păcate, ca să nu ajungeţi în nici un fel pricină de sminteală pentru Domnul şi pentru Lucrarea Evangheliei Lui.

Pentru cei căzuţi, dar care n-au ajuns încă îndrăciţi şi pierduţi cu totul, ne vom ruga şi ne vom lupta să-i mântuim din nou, aducându-i iarăşi în ascultarea Domnului, la picioarele Crucii Lui, cum spune şi Sfântul Apostol Iacov (Iacov 5, 12-20). Dar de ceilalţi ne vom păzi. Cu toţii să fim cu mare grijă, ca să nu cădem şi noi. Ca să nu ne tragă iarăşi cu ei şi pe noi, după cum spune tot Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să umble totdeauna cu teamă, cu grijă şi cu evlavie în ascultarea Cuvântului Bibliei şi a învăţăturii frăţeşti, spre a nu cădea.

Să se ferească de prietenii lumeşti, de vechile păcate şi de cei cu care le-a făcut, de orice cale şi ocupaţie ce l-ar putea ispiti.

Să se ferească de învăţăturile străine şi de adunările care l ar putea duce la căderea lui din credinţă şi la călcarea legământului.

După întâia şi a doua mustrare cu lacrimi şi cu rugăciune, să se despartă de cel căzut, ca să nu-l târască şi pe el în cădere.

Să se îndrepte când i se arată că face rău. Nepăsarea sau respingerea mustrării şi sfătuirii frăţeşti duc la cădere.

Să primească cu răbdare şi ascultare orice mustrare frăţească atunci când săvârşeşte ceva nepotrivit. Îndărătnicia duce la cădere.

Acela care s-a întors iarăşi la păcatele sale şi care nu mai primeşte mustrarea frăţească s-a şters singur din Cartea Vieţii.

Cine nu primeşte mustrarea şi nu se îndreaptă când este sfătuit de către fraţi, acela nu poate fi un ostaş al Domnului.

Doamne Duhule Sfinte, mulţumim că ne-ai învrednicit să cunoaştem şi să ajungem la adevărata credinţă prin care ne ai adus mântuirea şi pacea sufletului nostru. Ajută-ne ca prin călăuzirea Ta sfântă şi prin harul Tău să putem rămâne statornici, spre a nu ne abate şi a nu cădea niciodată din drumul pe care ne-ai chemat. Amin.

Când era credinţa bună

Când era credinţa bună,

mergea noaptea fără lună,

pe ninsoare şi furtună

numai să fie-mpreună,

pe-ntuneric şi pe tină,

nu era nimic s-o ţină.

Erau fraţii peste munte

şi-i părea că-s ici la punte,

erau fraţii peste ţară

şi-i părea că-s ici afară,

era rugăciunea lungă

şi-i părea că nu-i s-ajungă,

erau lacrimi nu ştiu câte,

erau uşi nezăvorâte,

erau gânduri fericite,

zilele numa-nsorite,

ochii numai împreună,

gândul numai voie bună.

Dintr-o pâine cât era

luau toţi şi s-ajungea.

Era casa plină-plină

şi mai tot dorea să vină.

Era lumea cât un sat,

nu vedea nici un păcat.

Căci din câţi treceau pe prag

Dumnezeu era mai drag…

…Dar de când credinţa moare,

nu mai merge nici pe soare.
vVremea-i dulce, calea-i bună,

ea nu merge nici pe lună;

nu-i nici noapte, nu-i nici tină,

dar ea tot găseşte vină.

Fraţii-s numai peste vale,

dar ea nu-şi mai face cale.

Fraţii-s numai în grădină,

dar ea n-are timp să vină.

Altul sufere şi moare,

dar ea şade şi n-o doare.

Rugăciunea-i pare lungă,

lenevia i-o alungă,

lacrimile-s tot mai rare,

uşa-i tot mai cu zăvoare,

gândurile-s tot mai grele,

noaptea-i tot mai fără stele,

vorbele-s tot mai deşarte,

inima-i tot mai departe

şi din cât belşug s-ar strânge,

pentru Domnul nu s-ajunge.

Ţara-ntreagă de-ar străbate,

n-ar vedea decât păcate.

– Căci, din câţi se duc şi vin,

Dumnezeu e mai străin…


capitolul 31

DESPRE NEASCULTARE ŞI NESUPUNERE

Ce spune Sfânta Scriptură

“Au doară arderile de tot şi jertfele sunt tot aşa de plăcute Domnului, ca şi ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor” (I Regi 15, 22).

“Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 17).

“Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26).

“Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).

“Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?” (Rom. 6, 16).

“În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste unii altora daţi-vă întâietate” (Rom. 12, 10).

“Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei care fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei! ” (Rom. 16, 17).

“Şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos” (II Cor. 10, 5).

“Supuneţi-vă unii altora întru frica lui Hristos” (Efes. 5, 21).

“Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului” (Efes. 5, 22).

“Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Filip. 2, 3).

“S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 8).

“De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea) nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt” (I Tes. 4, 8).

“Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi” (II Tes. 3, 6).

“Şi dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, pe acela să-l însemnaţi şi să nu aveţi cu el nici un amestec, ca să-i fie ruşine” (II Tes. 3, 14).

“De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 10-11).

“Ascultaţi de mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13, 17).

“Curăţiţi-vă suflete prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa” (I Petru 1, 22).

“Tot aşa voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Să nu te împotriveşti nimănui, să fii liniştit, supus şi smerit. Să respecţi pe bătrâni şi să păzeşti frăţietatea, să suferi mustrarea, să nu asupreşti pe nimeni… Toţi cei ce fac aşa vor trăi în Dumnezeu.” Herma – Păstorul

“Nu vă înşelaţi, fraţii mei, dacă cineva se face dezbinător sau dacă se duce după cel ce dezbină nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă cineva este nesupus dreptei învăţături, acela este dezbinat de Hristos.” Sf. Ignatie

“Se cuvine dar, fraţilor, să fim cu foarte mare luare-aminte asupra mântuirii noastre, ca nu cumva vicleanul, strecurând în noi nesupunerea, să ne arunce în pierzarea veşnică.” Sf. Barnaba – Epistola

“Mai bine este să taci şi să te supui, făcând binele, urmărind pacea şi iubind smerenia, ca să păstrezi unitatea şi să ajuţi zidirea Bisericii Domnului.” Sf. Ignatie

“Credinţa este mama noastră a tuturora când îi urmează nădejdea şi îi premerge dragostea de Dumnezeu, de Hristos şi de aproapele. Dacă este cineva înăuntrul acestor virtuţi este supus şi împlinitor al dreptăţii, fiind departe de orice păcat.” Sf. Policarp

“Să ne supunem voinţei Domnului nostru. Să ne gândim la toată mulţimea îngerilor Lui cum slujesc voinţei Sale stând înaintea Sa. Cei mari nu pot fără cei mici şi nici cei mici nu pot fără cei mari. Este o legătură între toţi şi sunt de folos unii altora… Cine este nesupus este spre răul tuturor.” Sf. Clement Romanul

“Nimic nu poate sfâşia trupul Bisericii ca nesupunerea, neascultarea şi mândria.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Prin neascultare se risipeşte tot binele, iar prin ascultarea smerită se risipeşte tot răul.” Triod – cântarea 4

“Cel mai uşor lucru este să te înşeli pe tine însuţi, îngâmfându-te cu nesupunere şi neascultare, şi să te socoteşti că eşti bun, nefiind nimic.” Sf. Grigore Teologul

“Fugi de neascultare şi de nesupunere, căci atunci te vei învrednici de slavă în vecii vecilor.” Ava Isaia

“Nu este un alt mijloc pentru primirea harului ascultării decât ascultarea.
Neascultarea şi nesupunerea faţă de Cuvântul şi voia lui Dumnezeu a fost cel dintâi păcat pe care l-a făcut diavolul şi omul.
Din acesta au ieşit toate păcatele şi atunci, şi din el ies şi acum.” Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

Oastea Domnului înseamnă supunere şi ascultare smerită de glasul şi voia Marelui nostru Conducător şi Domn Iisus Hristos. Oricine are un duh de nesupunere şi neascultare, acela nu poate fi un fiu al Domnului şi un ostaş al Lui.

Cine nu se simte legat de poruncile Evangheliei Păstorului nostru Iisus, ci este un nesupus şi un neascultător, acela nu este o oaie a Domnului, ci un câine al vrăjmaşului. Acela nu face parte din turma cuvântătoare a lui Hristos, ci din haita Satanei…

Firea cea veche din noi se poate trezi în orice moment şi poate răsturna totul. Dacă nu ţinem firea noastră pământească răstignită şi pironită pe crucea Mântuitorului, ea uşor se poate ridica iarăşi împotriva mântuirii noastre şi să ne-o piardă. Căci ea este nesupusă şi neascultătoare. Ce mult trebuie să ia seama la această primejdie mai ales acei lucrători cărora li se pare că au unele merite înaintea fraţilor! Nu cumva să cadă în păcatul lui Diotref şi al lui Alexandru Căldărarul. Dacă şi fratele şi sora lui Moise – Aaron şi Maria – au putut să cadă în această ispită, cu atât mai uşor putem cădea oricare dintre noi, dacă nu luăm bine seama la ispita Satanei.

Cei ce sunt în fruntea nesupuşilor şi a cârtitorilor sunt cei doritori după “carnea” din Egipt, după ambiţia şi pofta firii pământeşti. Aceştia apleacă şi inimile altora spre cârtire, pentru că cei răi mereu umblă să-i strice şi pe cei buni.

Amestecătura cu cei nedospiţi duhovniceşte duce totdeauna la rău. Dintre aceştia ies totdeauna cârtitorii şi nesupuşii, – dezertorii Oastei Domnului. Repet ceea ce am spus de atâtea ori: mai bine puţini şi bine dospiţi pentru Domnul, decât mulţi şi nedospiţi, dintre care la prima încercare să iasă nesupuşii potrivnici, strigând şi umblând neascultători. De aceştia trebuie să ne ferim cât mai mult.

Rugaţi-vă Domnului să izbăvească Lucrarea Sa de cei nesupuşi şi nestatornici, căci aceştia fac cel mai mare rău şi pagubă Bisericii Domnului şi frăţietăţii duhovniceşti. Vai de ei, căci s au şi întors să-l urmeze pe Satana. Ar fi fost de o mie de ori mai bine să nu-L fi cunoscut niciodată pe Domnul, decât după ce au venit la El să facă numai stricăciuni viei Sale şi pierzare printre copiii Săi.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să se gândească bine înainte de a face primul pas în această Lucrare sfântă. Dacă nu crede pe deplin că aceasta este calea mântuirii, mai bine să nu o ia. Dacă nu este pe deplin încredinţat că aceasta este lucrarea mântuirii lui, mai bine să nu vină în ea. Dacă nu este hotărât pe deplin să se supună şi să asculte de învăţătura şi de frăţietatea Oastei, mai bine să se ducă în altă parte, să nu vină în Oaste. Decât să vină spre a face rău, mai bine să nu vină deloc. Căci vai de cel prin care vine sminteala.

Să ştie că este răspunzător faţă de Dumnezeu, Care a făcut această Lucrare sfântă, să fie supus cu smerenie şi sinceritate ascultării Domnului şi fraţilor. Să înveţe şi să cunoască bine rânduielile sfinte şi să se poarte după ele. Să nu primească şi să nu aducă între fraţi învăţături străine şi învăţători străini. Iar dacă săvârşeşte vreo abatere de la bunele rânduieli, să primească mustrările frăţeşti cu supunere şi cu îndreptare. Dacă se întâmplă să cadă în ispita unor alte învăţături, de care nu vrea să se despartă, atunci de la început să spună fraţilor că el a căpătat alte încredinţări – şi să plece şi cu picioarele acolo unde i s-a dus şi inima. Să plece şi cu trupul acolo unde s-a dus cu sufletul. Să nu mai stea în adunarea fraţilor numai spre a face rău cu nesupunerea şi cu împotrivirea lui.

Dacă-l vede pe un frate că a greşit, să-l mustre între patru ochi. Dacă nu ascultă, să mai ia cu el doi fraţi… Şi numai dacă nu ascultă nici aşa, atunci să-l spună şi celorlalţi. Să nu spună întâi altora. Aceasta este clevetire, iar clevetirea este un mare păcat.

Nimeni dintre nesupuşii şi dezbinătorii Oastei nu mai are voie să vorbească în adunările frăţeşti, nici să mai meargă în misiune printre fraţi. Cine îl va primi şi urma pe un astfel de dezbinător se face vinovat de acelaşi păcat ca şi el (II Ioan 11).

Oricine nu se supune cu dragă inimă Cuvântului lui Dumnezeu şi rânduielilor Oastei nu poate fi un ostaş al Domnului.

Doamne Duhule Sfinte, învaţă-ne cum să ascultăm şi să trăim în Oastea Ta. Amin.

O, soare care-ţi dai lumina

O, soare care-ţi dai lumina

spre toţi atât de minunat,

cum ai să-nvinuieşti odată

pe-acel ce nu te-a meritat!

Tu, suflet fără rugăciune,

nepăsător şi surd mereu,

când toate-au să te-nvinuiască,

ce-ai să-I răspunzi, ce-ai să-I răspunzi,

ce-ai să-I răspunzi lui Dumnezeu?

O, dulci izvoare-mbelşugate

ce stâmpăraţi pe-orice-nsetat,

cum o să-nvinuiţi odată

pe cel ce, bând, nu s-a-nchinat!

O, pâine ce te dărui hrană

cu-ndestulare tuturor,

cum ai să-nvinuieşti odată

pe cel nerecunoscător!

O, Sânge Sfânt ce-ai curs pe Cruce

să-i speli pe toţi desăvârşit,

cum ai să-nvinuieşti odată

pe-acel ce te-a batjocorit!

O, legământ ceresc şi unic,

făcut să fii în veci păstrat,

cum ai să-nvinuieşti odată

pe-acela care te-a călcat!

O, sfânt prilej al mântuirii,

acum de-atâtea ori avut,

cum ai să-nvinuieşti odată

pe-acela ce te-a tot pierdut!


capitolul 32

DESPRE CONDUCĂTORI ŞI ÎNDRUMĂTORI

Ce spune Sfânta Scriptură

“Vai de părinţii care pierd şi împrăştie oile turmei Mele – zice Domnul” (Ier. 23, 1).

“Vai de păstorii lui Israel care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuia ei oare să păstorească turma?” (Iezec. 34, 2).

“Şi văzând mulţimile, I sa făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Matei 9, 36).

“Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Fapte 8, 31).

“Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14).

“…Dacă stă în frunte să fie cu tragere de inimă” (Rom. 12, 8).

“Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică; întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28).

“Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au puterea să săvârşească minuni?” (I Cor. 12, 29).

“Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4, 11-12).

“Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc” (I Tes. 5, 12).

“Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria sa casa, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I Tim. 3, 5).

“Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Tim. 4, 11-12).

“Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Tim. 5, 17).

“Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori” (I Tim 5, 19).

“Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi păraş al slavei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie” (I Petru 5, 1-5).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Umblaţi în poruncile lui Dumnezeu, supunându-vă conducătorilor voştri şi dând cinstea cuvenită celor ce vă păstoresc în Domnul. Să vă smeriţi cu toţii, fără să vă mândriţi. Să doriţi mai mult să vă supuneţi decât să porunciţi. Căutaţi mai mult să daţi decât să primiţi… Aceasta este frumuseţea voastră.” Sf. Clement Romanul

“Din invidie şi din pizmă au fost prigoniţi cei mai mari şi mai drepţi stâlpi şi conducători ai Bisericii, dar ei au luptat până la moarte… Învăţând dreptatea până la marginile Apusului, au suferit mucenicia şi s-au dus în locul cel sfânt, fiind cea mai mare pildă de răbdare…” Sf. Clement Romanul

“Să ne alipim, aşadar, de acei care ne conduc cu evlavie, în pace, nu de cei care umblă cu făţărnicie… Hristos este al celor smeriţi şi înţelepţi, nu al acelora care se ridică mai presus de turma Lui cu mândrie şi cu neascultare… Să respectăm pe conducătorii noştri! Să ne gândim la cei ce luptă sub conducătorii noştri, cu câtă bună rânduială, cu câtă ascultare şi cu câtă supunere împlinesc poruncile. Nu sunt toţi comandanţi, nici căpetenii, dar fiecare împlineşte cele poruncite de împăratul.” Sf. Clement Romanul

“Cine nu gândeşte şi nu lucrează ca Domnul nu este al Lui.” Sf. Vasile cel Mare

“În cinstea Celui care ne-a ales pe noi, se cuvine să ne supunem episcopului fără nici o făţărie, căci cine nu se supune conducătorului acestuia văzut Îl înşală pe Cel nevăzut… Şi într o împrejurare ca aceasta nu avem de dat răspuns oamenilor, ci lui Dumnezeu.” Sf. Ignatie Teoforul

“Păstorii şi îndrumătorii să fie miloşi şi milostivi cu toţi, întorcând pe cei rătăciţi, cercetând pe toţi bolnavii, să nu treacă cu vederea pe cel sărac, pe orfan şi pe văduvă şi să gândească pururea numai la ceea ce este bine, atât înaintea lui Dumnezeu cât şi a oamenilor. Să se ferească de mânie, de părtinire, de judecată nedreaptă. Să se depărteze de orice lăcomie de bani. Să nu dea repede crezare celui ce vorbeşte împotriva cuiva, să nu fie aspri la judecată, ştiind că toţi suntem slabi.” Sf. Policarp

“Pune la probă pe profetul adevărat şi pe profetul mincinos. Se cunoaşte după viaţa sa acela care are Duhul cel dumnezeiesc. Cel ce are Duhul cel de Sus este smerit, bun şi liniştit. Se fereşte de orice rău şi caută să fie mai prejos decât toţi. Când vine în adunarea celor drepţi face rugăciune, şi îngerul Duhului profetic care se află în el îl face să vorbească mulţimii precum vrea Domnul.” Herma – Păstorul

“Să-ţi aminteşti zi şi noapte de cel care îţi vesteşte Cuvântul şi să-l cinsteşte ca pe Domnul.” Învăţătura celor Doisprezece Apostoli

“Oricât de multe şi de frumoase cuvinte am folosi, dacă nu ducem o viaţă mai sfântă decât aceia pe care vrem să-i facem mai buni, nu vom câştiga nimic.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Nu poate sluji cineva lui Hristos şi fraţilor dacă nu-şi desăvârşeşte sufletul prin virtuţi.” Sf. Maxim Mărturisitorul

“Cel care ia povara altuia asupra lui, cel care este gata să folosească darul său spre a face bine celor mai săraci, cel care din sfinţenia primită de la Dumnezeu ajută pe cei mai lipsiţi, acela este un binefăcător pentru primitori. Este un slujitor după pilda lui Hristos.” Epistola către Diognet

“Tu îngrijeşte mai întâi de ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu va îngriji de ale tale.” Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

“Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului, şi Conducătorul ei – Cel Nevăzut – este Domnul, Cel care a pornit-o la drum!

Şi acum, să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului! Cine sunt şi cine pot fi conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului?

Spun adevărat că tremur sub greutatea acestei întrebări. O mare şi grea răspundere sufletească apasă pe toţi cei ce sunt şi vor să fie conducătorii şi îndrumătorii acestei Mişcări. Eu, clipă de clipă, tremur sub greutatea acestei răspunderi. Domnul mi-a încredinţat o Lucrare şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva, prin unele îndrumări greşite, să încurc mersul acestei Lucrări. Domnul mi-a încredinţat un “vin” curat, şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva să bag “apă” în el şi să-l slăbesc.

Sub greutatea acestei răspunderi voi preciza următoarele: îndrumător şi conducător al Oastei Domnului poate fi numai un ostaş al Domnului, adică numai unul care trăieşte în regulile şi rânduielile acestei Mişcări; oricine ar fi acesta.

Din toate părţile, ni se spune că preoţii trebuie să fie îndrumătorii şi conducătorii Oastei Domnului. Foarte bine! Domnul Însuşi a ales un preot prin care a pornit această Mişcare. Preoţii sunt cei mai indicaţi a sta în fruntea Mişcării; a o îndrepta în căile cele bune şi a o feri de alunecări. Însă cu o condiţie: preotul însuşi să fie atras în curentul acestei Mişcări! El însuşi să fie în fruntea luptei ca un brav şi însufleţit ostaş al lui Hristos! Pe unde astfel de preoţi se pun în fruntea Oastei, pe acolo se fac adevărate minuni, ca pe vremea celor dintâi creştini. Şi, slavă Domnului!, avem în ţară destui astfel de preavrednici preoţi…

Ce ne facem însă cu ceilalţi – durere, cei mai mulţi! – care n-au înţelegere pentru o astfel de Mişcare, ba încă se poartă cu ostilitate făţişă faţă de ea?

Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntariat de luptă creştină! Deci şi conducătorii ei trebuie să fie tot voluntari…

Vom spune apoi că şi mirenii, care arată o râvnă deosebită în această Mişcare, pot fi conducători şi îndrumători de Oaste. Distinşii noştri luptători laici sunt tot atâţia preavrednici conducători de Oaste, de care să ne dea Domnul cât de mulţi.

Să fim sinceri, să-i spunem răului pe nume, pentru a-l îndrepta: foarte mulţi, cei mai mulţi dintre cei care trebuie să fie în fruntea Oastei Domnului se ţin departe de ea. De ce? Unii – să fim sinceri! – pentru “sfânta” comoditate şi tihnă. E mult mai uşor a încuia biserica după slujbă şi tu a te încuia în casă decât să te cobori în mijlocul celor ce însetoşează după Cuvântul lui Dumnezeu. Oastea Domnului răscoleşte sufletele, ea tulbură comoditatea oamenilor şi tocmai pentru asta nu e prea plăcută.

Alţii, iarăşi, au prea multe ocupaţii lumeşti, sau anumite scăderi, cu care nu pot sta în fruntea unei Mişcări de primenire religioasă.”

“Ce este Oastea Domnului?”, p. 207-209

Oastea Domnului trebuie să rămână până la sfârşit cu vestirea şi cu vestitorii cei de bunăvoie, care îşi câştigă traiul vieţii lor prin muncă şi trudă cinstită – şi au o viaţă de familie curată. Aceştia fac apostolia pentru Domnul din dragoste şi fără nici o plată.

Pe cei plecaţi la drumul misiunii din râvna şi dragostea fierbinte pentru Hristos, fraţii să-i ajute şi să-i asculte, ca pe nişte vrednici lucrători care asudă în ogorul Evangheliei lui Hristos.

Pe cei care merg numai să-şi facă rost de un trai fără muncă şi care nu aduc nici un folos, ci numai pagubă şi ocară Lucrării lui Hristos, fraţii să nu-i primească, ci să se ferească de ei.

Oastea Domnului nu încurajează lenea şi înşelătoria religioasă. Cei care umblă înşelând evlavia şi dragostea frăţească nu au ce căuta între noi. Pe aceştia îi veţi cunoaşte uşor după roadele, după purtările, după faptele şi după duhul lor.

Pentru orice vestitor al Evangheliei nu este o ruşine să lucreze cu mâinile sale, ci este o cinste şi o datorie, ca să nu fie povară pentru nimeni. Conducătorii şi îndrumătorii mari ai Bisericii, în frunte cu Domnul nostru şi cu Apostolii Săi, n au primit plată de la nimeni. Darul de bunăvoie, postul şi renunţarea le-au dat totdeauna îndeajuns… O, ce bogaţi au fost săracii lui Hristos – şi cât de înălţaţi au fost cei care au ştiut să se facă robii tuturor pentru Iisus.

Mai presus de toate, conducătorul adunării şi vestitorul Evangheliei trebuie să vegheze ca să nu se poată ivi niciodată bănuiala că el lucrează şi merge de dragul plăţii şi al pomenilor, iar nu de dragul Evangheliei şi al Domnului Iisus. Înainte de a-i feri pe alţii de ispita asta, mai întâi să se ferească pe sine însuşi şi cugetul său.

Un păstor şi un îndrumător care îşi pune viaţa pentru oile sale, acela va fi totdeauna preţuit şi ajutat de către cei pe care îi îngrijeşte în Domnul.

Nu uitaţi niciodată porunca Domnului: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie… nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine (I Petru 5, 2).

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să preţuiască şi să asculte, iubind din toată inima, pe lucrătorii şi vestitorii cei vrednici puşi de Domnul în fruntea frăţietăţii noastre, care cu smerenie şi dragoste se pun şi se expun pentru lucrul Domnului. Care împart drept Cuvântul Sfânt şi care au o viaţă vrednică de urmat. Astfel de lucrători sunt foarte rari şi foarte puţini, iar ei niciodată nu rămân prea multă vreme printre noi.

Să nu vorbească nimic rău şi nici să nu asculte vorbe rele împotriva lucrătorilor Domnului, decât dacă totul este dovedit de martori vrednici de crezare. Căci, dacă într-adevăr lucrătorul este vinovat, nu va scăpa el nepedepsit de mâinile Stăpânului. Iar dacă este nevinovat, atunci nu vor scăpa cei ce-l vorbesc de rău…

Să nu-i primească, nici să nu-i trimită la alţi fraţi pe nişte necunoscuţi care vin la el spunând că sunt lucrători ai Domnului. Pentru că foarte mulţi dintre aceşti necunoscuţi se prefac că sunt fraţi, dar ei sunt nişte lucrători ai fărădelegii şi răufăcători ai fraţilor. Pe cine nu cunoaşte, să nu primească în casă şi în adunare, dar nici pe cei dovediţi lucrători răi, dacă vrea să nu pătimească rău.

Fiecare lucrător să-şi aibă ogorul său duhovnicesc bine lucrat şi îngrijit. Şi numai după aceea să se ducă în ogorul altora – şi aceasta numai când vor fi chemaţi de fraţii de acolo. Cine nu îngrijeşte de propriul său ogor, cum va putea el îngriji de ogorul altuia?

Nimeni nu trebuie să se facă stăpân peste adunarea frăţească. Ea este a Domnului, căci numai El Şi-a dat Sângele pentru ea. Oricât ar fi suferit cineva pentru o adunare, el n-are dreptul a se face stăpânul ei. Adunarea frăţească o conduc cel puţin trei fraţi lucrători, dar şi aceştia trebuie să ţină mereu seama şi de părerea celorlalţi.

Nimeni să nu-şi permită să facă din adunare loc de discuţii potrivnice cu alţi fraţi. Nici din predicarea Cuvântului, prilej de răfuieli şi lupte cu alţi fraţi. Aceasta este stricarea Cuvântului şi întristarea Duhului Sfânt. Şi unul ca acesta va fi pedepsit de Dumnezeu, Care este în mijlocul adunării şi îl vede şi-l aude pe cel ce face aceasta.

Cei divorţaţi sau recăsătoriţi cu femei lăsate de bărbaţi să nu meargă în misiune şi nici să nu fie primiţi, până nu-şi vor pune în rânduială casa şi viaţa după Cuvântul Domnului şi după sfatul fraţilor.

Cine nu se poartă în slujba lui de conducător ori de misionar în chip vrednic, acela să nu fie primit, ci sfătuit să se sfinţească mai întâi pe sine însuşi, apoi să spună altora.

Cine este uşuratic şi neevlavios, ori are alte învăţături şi purtări deosebite de duhul şi învăţătura frăţească nu poate fi nici misionar şi nici ostaş al Domnului.

Doamne Duhule Sfinte, Conducătorul Oastei şi Călăuzitorul ei, Te rugăm, alege-i Tu şi aşază-i Tu în fruntea frăţietăţii Oastei Domnului Iisus pe acei care îi cunoşti Tu că sunt vrednici să-i îndrume pe alţii. Iar când au căzut din această vrednicie, scoate-i Tu Însuţi şi aşază-i în locul lor pe alţii, care aduc roade şi fac cinste Domnului Iisus şi Evangheliei Sale. Amin.

Păstor

A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,

iar nu dorinţă de câştig,

nu-asprime, ci simţire,

nu a mâna din urma lor pe oi,

ci-a le atrage,

a cerceta durerea lor nainte să te roage…

A păstori, nu-a apăsa,

a-i păstori cu hrană,

cu bunătate cântărind şi-ndemnuri şi dojană,

a-i păstori frumos pe toţi,

de orice vârstă-a vieţii,

crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.

A-i creşte-nseamnă-a te jertfi în munca necurmată,

în rugăciuni, în plâns, în post

şi-n pildă-adevărată.

Hristos te roagă

ca atunci pe Petru,

mai în urmă:

De Mă iubeşti cu-adevărat,

să-Mi paşti întreaga turmă.

Deci numai dacă-L poţi iubi pe El

şi turma-I toată,

aşa te fă păstor,

altfel, mai bine, niciodată.

Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,

ci turma Lui, de care dai răspuns în sfânta-I faţă.

Deci dacă nu te porţi aşa, lua-Şi-va turma ţie,

ca altuia mai bun s-o dea…

Fii treaz la datorie!

Celor ce răzbesc nainte

Celor ce răzbesc nainte,

laude şi-ncurajări;

pentru jertfa lor fierbinte,

noi izbânzi şi noi cântări!

Dragoste şi ascultare

noi vă vom păstra mereu,

voi ne sunteţi pe cărare

stâlpi de foc spre Dumnezeu.

Celor ce-şi păstrează una

calea şi credinţa lor,

bucuria şi cununa

până-n vecii vecilor!

Celor ce şi-nfrânţi se luptă,

chiar zdrobiţi, cred ne-nfricat,

o cinstire ne-ntreruptă

şi un nume neuitat.

Binecuvântare vouă,

minunaţi biruitori,

în Eterna Viaţă nouă

să luciţi ca mii de sori.

Slavă Celui ce prin moarte

v-a făcut de neînvins,

fruntea voastră-n veci să poarte

Sfântu-I Nume Necuprins!


capitolul 33

DESPRE PROPOVĂDUIREA CUVÂNTULUI

Ce spun Sfânta Scriptură

“Pentru că ai lepădat Cuvântul Domnului, şi El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel” (I Regi 15, 23).

“În Dumnezeu voi lăuda graiul, în Dumnezeu voi lăuda cuvântul” (Ps. 55, 10).

“Arătarea cuvintelor Tale luminează şi înţelepţeşte pe prunci” (Ps. 118, 130).

“Iarba se usucă şi floarea se vestejeşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40, 8).

“Proorocul care a văzut vis, povestească-l ca vis, iar cel ce are cuvântul Meu, acela să spună cuvântul Meu adevărat” (Ier. 23, 28).

“De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă” (Matei 7, 24).

“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

“Iar Maria păstra toate aceste cuvinte punându-le în inima sa” (Luca 2, 19).

“Ferice sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca 11, 28).

“La Început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1).

“Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17).

“Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23).

“Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea duhului şi a puterii” (I Cor. 2, 4).

“Căci nu suntem ca cei mulţi care strică cuvântul lui Dumnezeu, ci grăim din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos” (II Cor. 2, 17).

“Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre pentru Iisus” (II Cor. 4, 5).

“Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului său din toate bunurile” (Gal. 6, 6).

“Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască întru voi cu bogăţie” (Col. 3, 16).

“Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înşelăciune, ci după cum am fost socotiţi vrednici de Dumnezeu ca să ni se încredinţeze Evanghelia, aşa vorbim, nu căutând să placem oamenilor, ci lui Dumnezeu Care ne încearcă inimile” (I Tes. 2, 3-4).

“Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (II Tim. 4, 2).

“Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici” (Tit 1, 9).

“Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul care vi s-a binevestit” (I Petru 1, 25).

“Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan 1, 5).

“Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 9, 13).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Cunoştinţa întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici cu duhul, adică numai acelora care, printr o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti care se întipăreşte şi se aşază în ei de la prima atingere, asemenea unei feţe într-o oglindă curată şi străvezie.” Sf. Maxim Mărturisitorul

“Este cu putinţă deci de a fi oricine dascăl. Împărţiţi cu mine, vă rog, slujba aceasta! Eu vă vorbesc în public, dar şi voi, fiecare în particular şi fiecare să ia în mâinile sale mântuirea aproapelui. După cum sunt dascăli şi printre copii, ce învaţă literele alfabetului (după cum în şcoală dascălii pun pe copiii cei mari să arate celor începători literele alfabetului), tot aşa şi în Biserică, pentru că Apostolul (adică Pavel) nu voieşte ca dascălul să fie supărat de toţi. Şi de ce? Pentru că mari bunuri vor ieşi de aici. Atunci, osteneala dascălului nu va rămâne zadarnică, ci fiecare dintre şcolarii lui, imitându-l, va deveni iute şi el un dascăl şi va avea aceeaşi îngrijire faţă de alţii, precum a avut-o dascălul către el. Astfel să îndreptăm şi noi pe alţii.” Sf. Ioan Gură de Aur

“În Biserică se află păstori şi păstoriţi; se află deci două părţi: cei care învaţă şi cei care sunt învăţaţi. Autoritatea învăţământului Bisericii nu poate să fie împuţinată fără urmări (adică învăţământul în Biserică revine în primul loc preoţilor).

Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învăţământ aparţine exclusiv ierarhiei (preoţilor) şi că laicii sunt cu totul lipsiţi de el, neavând decât datoria de a primi în mod pasiv învăţătura predată. Un astfel de punct de vedere împarte societatea bisericească în două părţi: partea activă şi partea pasivă.

Acest lucru nu corespunde adevăratei esenţe a creştinismului şi trebuie să opunem, împreună cu protestanţii, la această idee, concepţia preoţiei universale şi a sfinţeniei poporului lui Dumnezeu… (I Petru 2, 9).

Dacă săvârşirea Tainelor, dacă, în special, punerea mâinilor era prerogativa Apostolilor (şi, mai târziu, a ierarhiei instituite de ei), predicarea Evangheliei era, în aceeaşi măsură, considerată ca opera tuturor credincioşilor; căci fiecare credincios este chemat de Mântuitorul Însuşi a mărturisi (şi prin aceasta tocmai a predica) înaintea oamenilor. Şi cu adevărat vedem că predicarea lui Hristos se face, încă de la început, nu numai de către Apostoli, ci şi de credincioşi în general (Fapte 6, 5; 8: 5, 12, 14, 28-36); şi nu numai de bărbaţi, ci şi de femei, dintre care unele sunt cinstite de Biserică la fel cu Apostolii, tocmai pentru motivul predicării Evangheliei (de ex. Sfânta Nina – apostol al Georgiei, pe urmă Sfânta Tecla – martiră şi altele).

Misiunea creştină nu este mărginită de prerogativele ierarhice, ci ea este datoria fiecărui creştin, care spune despre el însuşi: “cred şi mărturisesc” şi care, chiar prin aceasta, predică. Marile fapte ale martirilor, care mărturiseau credinţa lor, erau cele mai bune dintre predici.

În sfârşit, dacă se are în vedere propovăduirea nu numai printre cei ce nu cred, ci şi printre creştini, se vor găsi de asemenea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ al laicilor. Să notăm, de altfel, că Scriptura nu cunoaşte acest cuvânt de “laici”; ea numeşte pe creştini foarte simplu, cu numele de “credincioşi”, de “ucenici”, de “fraţi” etc. Laicii participă deci la învăţământ, aşa încât există un dar special de învăţământ (Iacov 5, 19-20; I Tes. 5, 11; Evrei 3, 13; Gal. 6, 1-10; I Cor. 14, 26; Col. 3, 16; I Tim. 1, 7; 3, 2; 5, 17; I Petru 4, 10-11).

Dar, dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbelor (după cum ei n-au puterea să celebreze slujbele în timpul cărora Cuvântul este predicat), ei nu sunt lipsiţi de dreptul de a predica în biserică, în afară de slujbe, şi cu atât mai mult ei pot să predice în afară de biserică.

În Biserică nu are loc muţenia şi ascultarea oarbă, căci Apostolul spune: “Hristos ne-a scos la libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou în jugul robiei” (Gal. 5, 1). Mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al administraţiei, cu singura obligaţie de a asculta de ierarhie; ei nu sunt, în oarecare fel, vas gol de harisme (de daruri), pe care ierarhia l-ar umple. Se poate considera starea mireană ca o demnitate sfântă; titlul de creştin a făcut din ei “poporul lui Dumnezeu, preoţie împărătească” (I Petru 2, 9).”

“Ce este Oastea Domnului?”, p. 137-140 (citate preluate din Sergiu Bulgakoff, “Ortodoxia”)

“Participarea activă a mirenilor la viaţa bisericească devine astăzi una din preocupările principale ale pastoraţiei… ea este plină de sens eclesiologic. Biserica este una pentru că “voi toţi una sunteţi în Hristos”…

Din cauza Botezului şi Mirungerii, toţi cei botezaţi şi unşi, indiferent de sex şi condiţie, devin membri ai trupului lui Hristos, care este Biserica, fiecare având dreptul său propriu, slujirea sa unică, misiunea sa personală… Toţi sunt chemaţi să participe împreună la “zidirea” trupului… Biserica există numai ca o comunitate care integrează mădularele ei şi slujirile acestora.

Pastoraţia de azi impune să fie explorate noi posibilităţi de a întări colaborarea mirenilor… şi mai ales să fie create condiţii pentru un nou fel de convieţuire între credincioşi… Accesul la citirea şi cunoaşterea aprofundată a Sfintei Scripturi este una din aceste condiţii…

Citirea, cunoaşterea, interpretarea şi propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu sunt obligaţii ale întregului trup al Bisericii, clerici şi mireni.

Contribuţia mirenilor la viaţa bisericească constă, mai cu seamă, în mărturia lor creştină, atât prin propovăduire directă a Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi prin viaţa lor în numele Evangheliei. Mărturia prin calitatea vieţii a fost totdeauna cel mai eficace mijloc de propovăduire şi convertire (Fapte 5, 12-16).

Unii teologi şi preoţi confundă preoţia cu misiunea şi exclud mirenii de la datoria şi dreptul de a vorbi despre Dumnezeu, de a mărturisi credinţa creştină în orice loc şi timp… Propovăduirea Evangheliei de către mireni este de o importanţă capitală… Preotul trebuie să evite acea atitudine caracterizată prin îngroşarea unor reguli canonice restrictive…

Să se facă loc din ce în ce mai mult mirenilor la misiunea Bisericii în transmiterea Cuvântului Scripturii… Mirenii, comunitatea liturgică, poartă cu ei sensul Sfintei Scripturi…”

Liviu Stan, “Mirenii în Biserică”, Sibiu – 1939

Ce spune Părintele Iosif

Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit. Aceasta înseamnă că ea este o lucrare misionară, de trăire şi propovăduire a Evangheliei vii şi lucrătoare mai întâi în viaţa personală a fiecărui membru al ei, apoi în familia acestuia, în Biserica şi în societatea lui.

A fi un ostaş al Domnului înseamnă a fi un trăitor şi vestitor al vieţii noi şi duhovniceşti pe care a adus-o venirea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi Pogorârea Sfântului Duh în lume.

Creştinismul înseamnă trăire în Hristos, după pilda Sa şi după Cuvântul Său. Domnul Iisus a spus: Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Şi de asemenea a zis: Eu v-am dat o pildă, cum am făcut Eu aşa să faceţi şi voi.

Noi aşa am înţeles şi înţelegem viaţa creştină, ca o viaţă de ascultare şi propovăduire a Evangheliei. O viaţă de sinceră şi adevărată predare în slujba Mântuitorului, după cum ne cere El şi după cum ne poruncesc toţi Părinţii noştri bisericeşti.

“Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm” – aşa cântăm la Sf. Liturghie… şi “toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Noi, ostaşii Domnului, aceasta vrem să o facem. Nu este oare normal acest lucru? Şi nu este aceasta după porunca Bisericii? Atunci de ce suntem învinuiţi dacă vrem să facem întocmai cum spunem? Toţi Sfinţii Părinţi bisericeşti adeveresc poruncile Sfintei Scripturi că noi, fiecare creştin, trebuie să fim mărturisitori şi propovăduitori ai Cuvântului lui Hristos. Creştinismul din primele veacuri aşa a făcut. În felul acesta s-a răspândit credinţa peste tot pământul…

Adevărul acesta nu s-a schimbat. N-a venit o altă poruncă de Sus, ca să oprească această propovăduire. Lumea are şi va avea nevoie tot mai mare de propovăduirea Cuvântului, după cum este scris: Propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi nelatimp…

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că oile Domnului nu sunt oi necuvântătoare… Cuvântul ni s-a dat ca să-l punem nu în slujba diavolului, ci în slujba lui Dumnezeu. Dar ce grozav lucru se petrece în creştinismul de azi! Cine opreşte pe toţi cei ce propovăduiesc pe diavolul şi păcatul? Cine împiedică pe cei ce scriu pentru pierzarea oamenilor? Cine închide pe cei ce răspândesc nelegiuirea? Dar câtă luptă se dă ca să fie opriţi şi puţinii care mai propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu printre oameni! Ce durere şi ce păcat că tocmai unii dintre cei care ar trebui să încurajeze acest lucru îl împiedică!

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să devină un vestitor şi un propovăduitor al Evangheliei, mai ales prin faptele sale, dar şi prin cuvintele şi purtările sale… Fiecare suflet de frate şi soră va folosi orice prilej ca să spună altora ce i-a făcut lui Domnul şi cum a avut milă de el, izbăvindu-l din întuneric şi aducându-l la lumină.

Dacă am deschis uşa inimii noastre şi L-am primit pe Domnul Iisus în viaţa noastră, noi suntem datori să-L ducem pe El oriunde mergem şi să vorbim despre El şi despre viaţa fericită cu El oricui şi oricând.

Fiecare suflet din Oastea Domnului trebuie să aibă Sfânta Scriptură, să citească în ea şi să vorbească din cuvintele ei cu toată înţelepciunea, oricând se cuvine şi oricui este potrivit. Aceasta pentru că sunt mulţi care nu cunosc Sfânta Scriptură şi nici bucuria mântuirii care vine din iertarea păcatelor şi din împăcarea cu Dumnezeu.

Dacă frăţietatea noastră, a Oastei Domnului, este o lucrare de misiune sfântă şi de propovăduire a Cuvântului ceresc, atunci fiecare dintre noi trebuie să devenim un misionar în slujba Evangheliei în casa şi familia noastră, în satul sau oraşul nostru, la munca noastră, în călătoriile noastre. În jurul nostru trăiesc mii de suflete pierdute care nu-L cunosc pe Domnul Iisus, Cuvântul Său şi mântuirea Sa. Faţă de toţi aceştia noi avem o mare datorie misionară. Să ne-o îndeplinim cu toată dragostea şi credincioşia.

În lucrarea de misiune, datoria noastră este de două feluri: să propovăduim Cuvântul Domnului potrivit cu învăţătura noastră şi apoi să-i înfruntăm pe potrivnicii acestei învăţături, care vin să ne tulbure sufletele, aducând alte învăţături deosebite.

Lucrarea de misiune cea mai potrivită este de la om la om. Dacă începi să-i vorbeşti cuiva, arată-i şi învaţă-l până ce ajunge să cunoască şi să ia bine calea mântuirii. Aceasta este cea mai bună şi mai folositoare propovăduire a Cuvântului.

Nu-i de-ajuns numai să semeni Cuvântul, ci să şi veghezi, ca să nu vină vrăjmaşul să-l smulgă ori să-l strice din inima unde l-ai semănat. De aceea trebuie luptat, ca stricătorii învăţăturii şi furii de suflete să nu poată strica şi nimici via Domnului în care ne-a chemat şi pe noi să lucrăm.

Doamne Duhule Sfinte, Tu, Care Te-ai pogorât de la Tatăl în numele Domnului Iisus pentru a ne face pe toţi pescari de oameni şi vestitori ai Cuvântului Tău, ajută-ne, Te rugăm, să putem face fiecare dintre noi această slujbă în cel mai curat şi frumos fel, ca să poţi lucra totdeauna fericit împreună cu noi, binecuvântând munca noastră cu rod sfânt. Amin.

Voi purtători

Voi purtători ai steagurilor sfinte
spre-acel măreţ şi veşnic Viitor,
voi făclieri de slove şi cuvinte,
fiţi voi întâi la înălţimea lor!

Tu care-ai prins în mâna ta condeiul

şi vrei să dai lumină la mulţimi,

o, nu uita că pilda ta-i temeiul

izbânzii-n ridicarea spre nălţimi!

Tu care porţi în gura ta Cuvântul

şi-ndemnul spre mai bine şi frumos,

o, nu uita că pilda ta-i avântul

spre Ţelul cel înalt şi glorios.

Tu care ceri poporului putere

de jertfă pentru minunatul Ţel,

tu ce-ai jertfit, ce drept şi ce plăcere,

să poţi fi-un far şi-o pildă pentru el?

O, nu uita că vorba ta-i scânteia,

dar fapta ta e focul uriaş!

Doar pilda ta-i va ridica pe-aceia

ce vrei să-i vezi mai fericiţi urmaşi!

Doar pilda ta de muncă şi-nfrânare

şi de credinţă-n scopul cel slăvit

dă gândului vorbit şi scris valoare

şi rod măreţ în cei ce l-au primit!

Voi purtătorii steagurilor sfinte

spre-acel măreţ şi veşnic Viitor,

voi făclieri de slove şi cuvinte,

fiţi voi întâi la înălţimea lor!


capitolul 34

DESPRE CONŞTIINŢA RĂSPUNDERII

Ce spune Sfânta Scriptură

“Când Eu voi zice păcătosului: “Păcătosule, vei muri”, şi tu nu vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Iar dacă tu ai vestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi să se întoarcă de la ea, şi el nu s-a abătut de la calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat viaţa” (Iezec. 33, 8-9).

“Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul său, o va afla făcând aşa” (Matei 24, 46).

“Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că timp de trei ani n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi” (Fapte 20, 31).

“Bărbaţi fraţi, eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta” (Fapte 23, 1).

“Având nădejdea în Dumnezeu… că va să fie învierea morţilor; şi a drepţilor şi a nedrepţilor. Şi întru aceasta mă străduiesc şi eu, ca să am totdeauna înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor un cuget neîntinat” (Fapte 24, 15-16).

“Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt” (Rom. 9, 1).

“De aceea este nevoie să vă supuneţi nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă” (Rom. 13, 5).

“Ci ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, neumblând în vicleşug, nici stricând Cuvântul lui Dumnezeu, ci făcându ne cunoscuţi prin arătarea adevărului faţă de orice conştiinţă omenească înaintea lui Dumnezeu” (II Cor. 4, 2).

“Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2).

“Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? (II Cor. 11, 28-29).

“Iar ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (I Tim. 1, 5).

“Având credinţa şi un cugetul bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă” (I Tim. 1, 19).

“Păstrând taina credinţei în cuget curat” (I Tim. 3, 9).

“Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă… prin făţărnicia unor mincinoşi înfieraţi în cugetul lor” (I Tim. 4, 1-2).

“Cu cât mai mult sângele lui Hristos… vă va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 14).

“Să ne apropiem cu inimă curată, în plinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău” (Evrei 10, 22).

“Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim” (Evrei 13, 18).

“Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El” (I Petru 2, 19).

“Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata să răspundeţi totdeauna oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, dar cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat, ca, tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos” (I Petru 3, 16).

Ce spun Sfinţii Părinţi

“Învăţătorii, de a căror persoană depinde mântuirea altora, trebuie să aibă înţelepciune şi virtute de la Domnul Duhul Sfânt. Trebuie să aibă dragoste şi râvnă, veghind ca să-i poată duce pe alţii la mântuire.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Dacă doreşti totdeauna să ai o îndrumare mântuitoare, ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fără nici o amânare ceea ce îţi spune ea din partea lui Dumnezeu. Întocmai şi îndată.” Sf. Marcu Ascetul

“Nimic nu înalţă pe cineva mai sus spre slavă ca o conştiinţă totdeauna curată şi veghetoare.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Fii totdeauna conştiincios şi treaz şi nu te lenevi în cele duhovniceşti, fiindcă lenea schimbă duhul în carne, iar carnea în putrejune. Fii totdeauna ostenitor şi treaz.” Filocalia

“Cel care îşi păstrează conştiinţa curată, chiar şi în zdrenţe dacă ar fi îmbrăcat şi dacă de foame ar fi chinuit, acela totdeauna va fi liniştit şi fericit.” Sf. Ioan Gură de Aur

“Simţirea prin care omul îşi dă seama de ceea ce este frumos şi bine sau urât şi rău – conştiinţa – are mare înrâurire asupra dezvoltării vieţii credinciosului. Dar şi ea poate fi supusă rătăcirii, printr-o umblare vinovată a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ajutat de harul dumnezeiesc, omul trebuie să şi stăpânească cu mintea şi cu voinţa sa orice simţăminte în aşa fel, încât ceea ce îi va spune conştiinţa sa că este bine şi frumos – să şi fie într-adevăr aşa.

Simţăminte curate cresc în mintea omului prin citirile din Sf. Scriptură… prin rugăciune, prin cântare duhovnicească, prin meditarea la tot ce este curat, adevărat, frumos şi bun. Prin făptuirea binelui, prin mângâierea şi ajutorarea celor suferinzi, prin însuşirea învăţăturilor sfinte, prin judecarea de sine, prin cugetarea la pildele de sfinţenie ale înaintaşilor credincioşi şi ale părinţilor vrednici.

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

Ce spune Părintele Iosif

Satana nu are vacanţă niciodată, nici vara, nici iarna, nici ziua, nici noaptea. De aceea şi tu, frate credincios şi lucrător al Domnului, fii treaz în orice vreme şi nu-ţi înceta niciodată nici lucrul tău, nici rugăciunea ta.

E mai uşor să te aperi de ispită când vine ca un leu răcnind împotriva ta decât atunci când vine moale ca o pisică ori foşnind ca un şarpe. Deci veghează întotdeauna şi roagă-te neîncetat.

Cea mai mare primejdie pentru un ostaş şi un lucrător al Domnului este moleşeala şi lenea, somnul cel duhovnicesc. De aceea ţineţi-vă trează totdeauna inima şi tot ce faceţi să fie făcut cu tot cugetul curat, ca pentru Hristos.

Te lauzi cu Biserica ta, cu credinţa ta cea ortodoxă? Foarte bine, şi eu mă laud cu ele, căci acestea sunt averea noastră cea mai scumpă… Dar ne vom pierde sigur mântuirea noastră şi a altora dacă nu lucrăm cu o conştiinţă veghetoare şi curată cu această avere… Dacă nu umblăm în toate lucrurile şi faptele noastre cu un cuget curat şi treaz faţă de Dumnezeu şi faţă de datoriile noastre în Lucrarea Lui.

Eşti tatăl unei familii? Eşti primarul unui sat? Eşti învăţătorul unei şcoli? Eşti preotul şi păstorul unor suflete? Orice loc de răspundere ai avea, simte-ţi marea datorie şi marea răspundere a conştiinţei tale faţă de aceste îndatoriri totdeauna.

Lucrează în aşa fel, ca să poţi da o bună socoteală în orice clipă lui Dumnezeu şi oricărui semen al tău care ţi-ar cere aceasta.

Ai o conştiinţă şi ai o mare răspundere faţă de curăţia acestei conştiinţe, ca şi faţă de tot ce te îndeamnă sau te mustră ea. Eu te întreb, dragul meu, de câte ori te-ai cutremurat tu în faţa acestei mari răspunderi?

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să-şi formeze şi să-şi cultive o curată conştiinţă a datoriei şi a răspunderii pe care să şi-o asculte şi să şi-o urmeze totdeauna în toate lucrurile sale faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi, după pilda marilor oameni sfinţi pe care trebuie mereu să-i urmeze.

Începând cu legământul pe care îl pune la intrarea lui în Oastea Domnului, tot ce face, vorbeşte sau gândeşte, trebuie să-i fie permanent vegheat şi îndrumat de o conştiinţă plină de simţământul şi teama marii răspunderi pe care o are în toate ale sale. Întoarcerea la Dumnezeu, de fapt, aceasta înseamnă: căpătarea unei conştiinţe treze şi curate în toate faptele şi cuvintele pe care le are.

Mai ales lucrătorii Domnului din fruntea adunărilor frăţeşti trebuie să stea totdeauna cu frică şi cutremur în faţa marii răspunderi de conştiinţă în tot felul lor de a se purta cu adunarea lui Dumnezeu. Când ştii că orice suflet este mai scump şi de un preţ mai mare decât lumea întreagă, fiindcă a fost răscumpărat cu Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci ce preţ mare trebuie să aibă o întreagă adunare de credincioşi! Dacă pentru cineva care sminteşte un singur suflet, spune Biblia că ar fi mai uşoară pedeapsa sinuciderii, atunci cât de grea trebuie să fie pedeapsa celui care sminteşte sau pierde o întreagă adunare de suflete credincioase?

Nu lucraţi uşuratic, nu umblaţi oricum şi nu vorbiţi orice, dacă spuneţi că vă temeţi de Dumnezeu şi dacă vă numiţi lucrători ai Lui. Nu călcaţi în picioare sufletele. Nu dispreţuiţi tineretul. Nu batjocoriţi femeile. Nu jigniţi fraţii. Nu vă îngâmfaţi faţă de nimeni. Nu vă socotiţi cei mai vrednici. Nu vă lăudaţi cu meritele voastre, chiar dacă le aveţi. Nu vă socotiţi stăpânii adunării. Dacă aţi suferit şi aţi muncit pentru o adunare, oare voi aţi câştigat-o – sau Hristos? Oare voi aţi murit pentru ea – ori El? Oare a voastră este – ori a Lui? Oare dacă n-aţi fi voi ar pieri ea, ori dacă n-ar fi Hristos?

Lucrarea lui Dumnezeu nu este distracţie religioasă, ci este cruce, muncă şi jertfă cutremurătoare şi plină de răspundere. Cel care nu poate umbla curat şi serios – acela să stea acasă. Treziţi i pe cei uşuratici şi nu vă mulţumiţi numai să cântaţi, ca să nu ajungeţi numai să plângeţi!

Cine nu-i în stare să sufere pentru Hristos, să nu vorbească de El. Şi cine nu poate să se supună cu ascultare rânduielilor Lucrării Domnului, să nu intre în ea. Oricând nu mai poate fi cum trebuie, mai bine să plece pe faţă şi de tot.

Nu numai în lucrul Domnului, dar chiar în tot ce face şi la locul său de muncă, să aibă totdeauna trează conştiinţa răspunderii pentru tot ceea ce face şi să lucreze atent, ca pentru Domnul. Cine este neserios, nepăsător, necinstit, nepunctual, acela este mai rău decât un necredincios şi nu poate fi vrednic de nimic.

Fără conştiinţa răspunderii nu poţi fi ostaş al lui Hristos.

Doamne Duhule Sfinte, Duhul Luminii şi al Dreptăţii, curăţeşte-ne cugetul şi ţine-ne trează conştiinţa răspunderii, pentru ca tot ce facem să fie pătruns de curăţie şi evlavie pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.

Conştiinţa misiunii

Conştiinţa misiunii

pentru care te-ai născut,

misiunea ta şi-a Cauzei

care-ţi este steag şi scut,

misiunea pentru care

legământ de jertfă-ai pus,

sfântă trebuie să-ţi fie,

cum e soarele de sus.

Ţelul unic pentru care

ai rostit solemn cuvânt

clar şi-aprins şi drept să-ţi fie,

luminos şi-nalt şi sfânt;

viaţa şi puterea-n lume

pentru-aceasta ţi s-au dat,

misiunea Cauzei sfinte

ţină-ţi sufletul legat.

Pentru tine tot ce-i viaţă

şi religie şi crez

în trăirea misiunii

Cauzei sfinte să le vezi,

strâns legat de-ai tăi spre Ţintă

fii cu legături de fier,

misiunea ta să-ţi fie

sfântă, căci o ai din cer.


capitolul 35

DESPRE ADUNĂRILE FRĂŢEŞTI

Ce spune Sfânta Scriptură

“Ci mergeţi de mâncaţi carne grasă şi beţi vin dulce -adăugară ei – şi trimiteţi parte şi celor ce n-au nimic gătit, căci ziua aceasta este sfinţită Domnului nostru. Nu fiţi trişti, căci bucuria Domnului va fi puterea voastră” (Neemia 8, 10).

“Că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

“Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească, căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” (Luca 14, 12-14).

“Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea” (Luca 22, 15).

I ADUNĂRILE OASTEI DOMNULUI

Pe lângă participarea noastră la sfânta biserică oricând avem rânduit timp de slujbă şi de rugăciune, noi, ostaşii Domnului, avem şi adunările noastre, poruncite de Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, în care ne înălţăm împreună sufletele prin rugăciuni, ne hrănim cu Pâinea cea Vie care este Cuvântul lui Dumnezeu şi aducem slavă Domnului nostru cu cântările noastre duhovniceşti. Aceste adunări nu se vor ţine niciodată în timpul sfintelor slujbe ale Bisericii, ci înainte sau după acestea. Ele sunt, de fapt, o “liturghie după Liturghie”, ajutându-ne să punem în practică toate adevărurile pe care le am auzit la aceste slujbe: “Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”; “Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” etc.

Astfel, adunările Oastei Domnului s-au statornicit de la început, de pe timpul iniţiatorului Oastei, în trei feluri deosebite şi anume:

1. Adunarea de evanghelizare

Aceasta este adunarea cea de bază, în care se propovăduieşte cu putere Cuvântul Sfânt, se înalţă rugăciuni, se cântă cântări şi se face totul pentru cunoaşterea şi trăirea mai deplină a voii lui Dumnezeu. Aici se face chemarea sufletelor la mântuire, aici se fac predările în slujba Domnului a celor ce primesc Cuvântul în inima lor. Aici se face creşterea şi îndrumarea pe calea Domnului a celor care au pornit pe urmele Domnului şi vor să ajungă cu bine la mântuire. În mijlocul unei astfel de adunări, sufletele se înalţă spre Dumnezeu, se adâncesc în dragostea Lui şi primesc putere să trăiască o viaţă fericită şi unită cu Hristos şi folositoare pentru semenii lor şi pentru poporul lor. Iată modul obişnuit în care s-a statornicit de la început adunarea de evanghelizare, care se ţine duminica şi în sărbători, după masa, de dorit – totdeauna în biserică, înainte sau după vecernie:

O cântare de rugăciune (un Psalm).

Rugăciunile începătoare (Împărate Ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Prea Sfântă Treime…, Tatăl nostru…), continuate cu o puternică rugăciune liberă (cu cuvinte proprii), totul încheindu-se, după cum a şi început rugăciunea, cu semnul Sfintei Cruci.

O cântare de mulţumire şi laudă.

Apoi începe şirul vorbirilor. E bine ca mai dinainte, cei pregătiţi pentru a lua cuvânt să fie înştiinţaţi, ca totul să se facă în ordine, şi nu la întâmplare, spre a se evita unele nepotriviri. Fiecare vorbire trebuie să fie pătrunsă de fior, de înţeles şi de putere, iar Crucea şi Jertfa Mântuitorului, biruinţa Sa asupra morţii să fie firul roşu şi călăuzitor al mărturisirilor ce se fac. Toate vor începe cu semnul Sfintei Cruci. Printre vorbiri se vor declama poezii şi se vor intona cântări.

Ultimul vorbitor va încheia cuvântul cu o caldă chemare de predare în slujba Domnului a celor care nu sunt predaţi Lui, fără a se stărui prea mult pentru aceasta, ca să nu fie nimic forţat şi supărător.

Încheierea adunării se va face prin rugăciunea Tatăl nostru, urmată de rugăciunea liberă, pecetluită cu semnul Sfintei Cruci, după care se cântă un imn în cinstea Maicii Domnului şi “Fie Numele Domnului binecuvântat…”

Voi, cei chemaţi să duceţi

Voi, cei chemaţi să duceţi solia lui Iisus,

păstraţi cu vrednicie cuvântul ce l-aţi spus;

trăind în curăţie, sfinţiţi un loc frumos,

virtutea voastră fi-va podoaba lui Hristos,

cinstirea lui Hristos, frumseţea lui Hristos,

virtutea voastră fi-va frumseţea lui Hristos.

Rămâneţi în aceeaşi credinţă care-a pus

în voi întâiaşi dată iubirea lui Iisus

şi mergeţi pân-la moarte pe drumu-I luminos,

statornicia voastră e cinstea lui Hristos,

e voia lui Hristos, e slava lui Hristos,

statornicia voastră e slava lui Hristos.

În faţa suferinţei, plecând un duh supus,

fiţi gata şi de jertfă alături de Iisus;

senini urcând calvarul, sfârşitu-i glorios –

răbdarea voastră fi-va triumful lui Hristos,

mărirea lui Hristos, izbânda lui Hristos,

răbdarea voastră fi-va izbânda lui Hristos.

Atunci mărturisirea ce-n lume aţi adus

purta-va-ncredinţarea peceţii lui Iisus;

vestindu-I Adevărul puternic şi duios,

vorbirea voastră fi-va Cuvântul lui Hristos,

solia lui Hristos, porunca lui Hristos,

vorbirea voastră fi-va porunca lui Hristos.

La capătul credinţei, când veţi ajunge sus

şi Ceru-ntreg veţi umple cu Slava lui Iisus,

veţi străluci alături de El, în veci frumos –

Biserică slăvită, Mireasa lui Hristos,

cununa lui Hristos, comoara lui Hristos,

Biserică slăvită, comoara lui Hristos.

2. Adunarea de şcoală biblică

Pentru cunoaşterea Sfintei Scripturi şi pentru adâncirea învăţăturilor de credinţă ale Bisericii noastre, trebuie ca fiecare adunare a Oastei Domnului să aibă şi să ţină săptămânal un program de şcoală biblică (catehizare).

De la începuturile Oastei, aceste adunări, în Sibiu, erau conduse şi îndrumate de însuşi Părintele Iosif, care în timpul acesta îşi lăsa orice altă muncă şi venea în mijlocul fraţilor ori de câte ori era acasă şi boala sa îi îngăduia.

Scopul acestei adunări este cunoaşterea şi adâncirea în mintea şi în inima ostaşilor a Sfintelor Scripturi, a învăţăturilor mântuitoare ale Bisericii şi credinţei noastre, oglindite în izvoarele patristice – învăţături pe care le-am expus pe scurt şi în acest Dreptar al Învăţăturii Sănătoase.

Pentru o mai bună zidire pe temelia credinţei adevărate şi pentru o mai atentă ferire de învăţăturile şi credinţele străine care nu aduc această învăţătură şi n-au acest adevăr, precum şi în vederea încadrării noastre în regulile Oastei Domnului, actualizate în prezentul Dreptar al Învăţăturii Sănătoase, se va adânci, pe lângă materialele prezentate mai sus, întreaga operă a Părintelui Iosif Trifa.

Cunoaşterea acestei învăţături este de cea mai mare însemnătate, atât pentru încredinţarea noastră că acesta este stâlpul şi temelia adevărului, că numai crezând aşa noi putem avea mântuirea, cât şi pentru a combate orice alte învăţături străine ce ni s-ar propovădui de către alţii. Căci, dacă nu cunoaştem mai întâi învăţătura cea dreaptă, nu le vom putea deosebi pe cele nedrepte.

Credinţa o primim prin învăţătură. Şi o pierdem când părăsim învăţătura prin care am primit-o. Şi, când ne pierdem învăţătura şi credinţa dintâi, atunci ne pierdem şi mântuirea pe care am primit-o prin ele. Şi ne călcăm şi legământul dintâi. Iar fără acestea suntem pierduţi. Iată deci ce mare însemnătate are şcoala biblică.

Începutul adunării de şcoală biblică se face întocmai ca acela al adunării de evanghelizare.

Urmează cuvântul de început, rostit de un frate care va conduce – sau de un alt frate – potrivit cu textul din Biblie despre care se va vorbi şi învăţa.

Fratele vorbitor se va pregăti totdeauna mai dinainte cu meditaţie şi rugăciune.

Pe rând, apoi, toţi fraţii vor lua cuvântul asupra unei întrebări ori asupra unui răspuns la adevărurile propuse a fi învăţate şi adâncite de toţi. Pentru o înţelegere cât mai corectă şi cuprinzătoare a acestora, se va ţine mereu seamă de scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale înaintaşilor Oastei. Se va vorbi cât mai clar, mai pe scurt şi mai serios de către fiecare, la rând. Atât întrebările, cât şi răspunsurile să fie cât mai la subiect… Când nu există cineva în măsură să dea o lumină clară asupra unui adevăr, răspunsul se va amâna, cu smerenie, până la o mai adâncă cercetare, spre a ne feri de greşeli şi rătăciri. Mai bine să spunem: Încă nu ştim, – decât să ne îngâmfăm şi să greşim.

După încheierea discuţiilor şi după recapitularea învăţăturilor trase din cele discutate şi care au limpezit deplin un adevăr, se cântă o cântare de laudă şi mulţumire.

Rugăciunea de încheiere se va face ca şi la adunarea de evanghelizare.

Binecuvântează, Doamne

Binecuvântează, Doamne,

adunările frăţeşti

unde-ai Tăi cu drag se-adună,

unde-ai spus că şi Tu eşti.

Binecuvântaţi să fie

toţi câţi cu iubire vin

să-Ţi vestească şi s-asculte

Sfântul Tău Cuvânt. Amin.

Binecuvântează, Doamne,

tot Cuvântul Tău vestit,

Duhul Tău cel Sfânt să-l facă

viu, şi rodnic, şi-mplinit.

Binecuvântaţi să fie

toţi câţi îl vestesc şi-l ţin,

împlineşte-n ei trăită

sfântă voia Ta. Amin.

Binecuvântează, Doamne,

rugăciunea tuturor;

tot ce ştii că ni-e spre bine,

dă-ne, Scump Mântuitor.

Binecuvântaţi să fie

toţi câţi să se roage vin,

tot ce-ţi cer spre mântuire,

dă-ne, Scump Iisus. Amin.

Binecuvântează, Doamne,

laudele ce-Ţi nălţăm,

să primeşti cu bucurie

tot ce-Ţi plângem

şi-Ţi cântăm.

Binecuvântaţi să fie

toţi cei ce să-Ţi cânte vin,

sfintele cântări cu lacrimi,

să le-asculţi cu drag. Amin.

3. Adunarea de rugăciune

Se ţine, de obicei, vinerea seara.

Scopul acestei adunări este să unească sufletele celor care iau parte la ea, tot mai mult în dragostea şi părtăşia cu Dumnezeu, prin lucrarea puterii Duhului Sfânt.

Pe lângă Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea este al doilea har ceresc prin care sufletele noastre se sfinţesc şi se zidesc în Hristos spre mântuire. Căci avem nevoie de rugăciune cum avem nevoie de aerul pe care îl respirăm – şi trebuie să ne încredinţăm tot mai mult, cu toţii, de acest adevăr.

Rugăciunea împreună este pentru noi o mare putere, după cum meditarea împreună asupra Sfintelor Scripturi este o mare lumină, iar părtăşia cu fraţii, o mare bucurie.

De aceea vom căuta să nu lipsim niciodată de la adunările de rugăciune. Şi la adunarea de rugăciune trebuie să lepădăm orice grijă lumească şi să ne înălţăm inimile într-un duh de sfinţenie.

E bine ştiut marele rost pe care îl are rugăciunea în viaţa noastră de muncă, de luptă şi de suferinţă pentru mântuirea sufletelor noastre pe pământ. Fără puterea rugăciunii, noi n am putea nici face nimic, nici birui şi nici suferi nimic. Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi, după El, toţi sfinţii Lui au dus o viaţă de rugăciune şi de părtăşie cu Dumnezeu, Singurul de la Care putem primi astfel putere, ajutor şi biruinţă în toate luptele vieţii noastre.

Adunarea începe ca şi celelalte adunări şi, după o cântare de rugăciune, urmează o scurtă cuvântare biblică despre însemnătatea rugăciunii, despre felul rugăciunii şi despre folosul rugăciunii (rolul ei în viaţa Mântuitorului, a Bisericii, a familiei, a adunării, a poporului, a lumii, a fiecărui credincios în orice loc, în orice vreme şi în orice stare). Apoi:

  • Toată adunarea îngenunchează. Se roagă fraţii, fiecare frumos, la rând, mişcat şi adânc.
  • Se cântă o cântare de rugăciune, în picioare.
  • Urmează un alt cuvânt mişcător, despre puterea rugăciunii, despre minunile, roadele şi binefacerile ei – sau pagubele lipsei ei.
  • Se cântă iarăşi o cântare de rugăciune.
  • Se îngenunchează din nou şi se roagă surorile.
  • Atât fraţii, cât şi surorile se vor ruga potrivit, înţelept, fierbinte, la rând. Nici prea lung, nici prea scurt, ca totul să fie după timp şi trebuinţă.
  • Cântare pentru Maica Domnului.
    Toată adunarea se ridică în picioare, cântă o cântare de mulţumire şi laudă.

Doamne, Tu ne-ai spus

Doamne, Tu ne-ai spus că unde

vor fi doi sau trei

vadunaţi în al Tău Nume,

Tu vei fi cu ei.

Scump Iisuse, Scump Iisuse,

Te chemăm

între noi, că-n al Tău Nume

ne-adunăm.

Binecuvântează locul

unde ne-ai adus,

Duhul Tău cel Sfânt revarsă-L

peste noi de Sus.

Binecuvântează fraţii

ce Cuvântu-Ţi spun,

binecuvântează rodul

ascultării bun.

Rugăciunile ne-ascultă

cum Ţi le-nălţăm

şi sfinţeşte viaţa noastră,

Ţ i e s-o predăm.

Fă-ne să-mplinim Cuvântul

cu adevărat,

fiecare să ne-ntoarcem

binecuvântat…

II. PETRECERILE DUHOVNICEŞTI

1. Evenimente familiale

În adunările Oastei Domnului s-au statornicit patru feluri de petreceri frăţeşti familiale. Dar, cunoscând de la început duhul Oastei şi felul ei de a fi, desigur, este de la sine înţeles că nici una din aceste petreceri nu are în ea nimic din felul vesel al petrecerilor lumeşti. Istoria Oastei Domnului, ca şi istoria Bisericii vii şi adevărate, se aseamănă profund cu istoria vieţii pământeşti a Însuşi Domnului Oastei – Mântuitorul nostru Iisus cel Răstignit. Nici istoria vieţii Domnului Iisus, nici a Bisericii Sale n-au fost vesele şi uşoare, ci aspre şi grele. Bucuriile Domnului au fost în lacrimi şi în rugăciune, nu în veselie şi în zgomote. Tot aşa sunt şi petrecerile şi bucuriile noastre din lumea aceasta. Noi am făcut din toate prilejurile noastre de petrecere temeiuri binecuvântate de laudă şi mulţumire aduse Tatălui nostru Ceresc, de vestire a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de rugăciuni pline de puterea Duhului Sfânt.

a) Botezurile sau cumetriile

Cu ocazia naşterii unui copil într-o familie frăţească s-a obişnuit ţinerea unei adunări de bucurie şi rugăciune împreună cu fraţii din localitate şi din împrejurimi. După botezul noului născut, care are loc în biserică, cei care-l însoţesc pleacă împreună cu toţii la casa părinţilor copilului, unde are loc adunarea frăţească închinată acestui prilej.

Începutul are loc potrivit felului obişnuit al celorlalte adunări. Însă atât rugăciunile, cât şi cuvântul şi cântările se aleg potrivit evenimentului. Cuvintele de învăţătură vor avea ca fir călăuzitor înţelesul corect al Tainei Naşterii de Sus prin Botez.

Tot aici se insistă asupra datoriei Bisericii, a părinţilor şi a naşilor de a-i supraveghea şi călăuzi noului creştin creşterea sa duhovnicească după voia lui Dumnezeu, potrivit scopului pentru care El l-a creat; şi pentru ca acest scop să se poată împlini în noul creştin în chip fericit şi mântuitor.

Şirul cuvintelor de învăţătură şi al cântărilor se va încheia cu rugăciune, ca şi la celelalte adunări.

În anii mai de la început se obişnuia o masă restrânsă pentru rudele şi fraţii mai apropiaţi. Dar fără nici un fel de băuturi alcoolice, după rânduielile Oastei… O mare parte din bucate erau trimise însă celor săraci şi lipsiţi.

Suflet nou-născut pe lume

Suflet nou-născut pe lume, azi ai fost sfinţit

şi-n Biserică, de Domnul, prin Botez, primit.

Ai primit pecetluirea Duhului Preasfânt,

harul sfinţitor al vieţii tale pe pământ.

    Îţi dorim să trăieşti credincios,
    fericit să-L slujeşti pe Hristos.

De Satan şi de păcate azi te-ai lepădat,

cu Hristos şi cu credinţa te-ai împreunat,

însemnarea Crucii Sfinte peste trupul tău

Domnului te-nchină astăzi pentru lucrul Său.

Mintea ta s-o-nţelepţească gândul luminos,

mijlocul să-ţi întărească Duhul lui Hristos,

ochii tăi să vadă calea către Dumnezeu,

iar urechile s-asculte Glasul Lui mereu.

Mâinile să le-ai curate, binele făcând,

iar picioarele-ndreptate pe-al Său drum mergând.

Astfel să-ţi păzeşti în cinste numele primit,

ca să poţi avea cununa vieţii la sfârşit.

b) Aniversările şi zilele onomastice

Sărbătorirea zilei de naştere sau a zilei numelui este un obicei străvechi, iar fraţii şi surorile din Oastea Domnului l au preluat, punându-l de fiecare dată în slujba Domnului. O astfel de adunare, anunţată din timp de către fratele sau sora care vrea să-şi sărbătorească astfel numele ori data naşterii, are loc la casa fratelui sau a surorii respective.

Şi din acest praznic se va căuta să se facă un prilej de vestire a Evangheliei, de chemare la mântuire pentru cei nehotărâţi şi de creştere şi zidire sufletească a celor care sunt predaţi Domnului. Orice sărbătoare a noastră, noi căutăm să o transformăm într-o sărbătoare a Domnului şi a fraţilor, drept mulţumire pentru tot ajutorul şi binefacerile Lui faţă de noi.

Adunarea va avea un început, un cuprins şi o încheiere, cam tot în felul unei adunări de evanghelizare, doar cu nişte frumoase şi plăcute referiri la însemnătatea numelui şi a zilei de naştere, atât trupească, cât şi sufletească, a fiecăruia dintre noi, dar mai ales a celui sărbătorit.

Încheierea va avea loc tot aşa cum, în mod obişnuit, sunt încheiate toate adunările noastre duhovniceşti.

La sfârşit, fraţii şi surorile sunt serviţi, de obicei, cu o mică gustare sau cu fructe.

Şi cu acest prilej se obişnuieşte să se trimită o parte din daruri celor săraci şi lipsiţi.

Un suflet bun să ai

Un suflet bun să ai

şi-un gând frumos

în faptă şi în grai

pentru Hristos,

cu dragoste şi-avânt

spre tot ce-i drept şi sfânt,

aşa-ţi dorim, aşa,

de ziua ta.

Să fii în tot ce spui

cinstit şi blând,

să nu fi nimănui

dator nicicând,

să mergi mereu curat

pe drumu-adevărat,

aşa-ţi dorim, aşa,

de ziua ta.

Să fii un vas ales

lui Dumnezeu,

să ai rod bun cules

din orice greu,

în jurul tău să poţi

să-i fericeşti pe toţi,

aşa-ţi dorim, aşa,

de ziua ta.

Mereu mai plin de-avânt,

mai credincios,

mai bun, mai drept, mai sfânt

mai ca Hristos,

să-I poţi cu drag vedea

în ceruri faţa Sa,

aşa-ţi dorim, aşa,

de ziua ta…

c) Logodna şi nunta

Despre însemnătatea Tainei Nunţii s-a vorbit şi s-a scris mereu, şi fiecare dintre noi suntem deplin încredinţaţi de marea şi sfânta ei importanţă. S-a spus la locul potrivit cum trebuie pregătită unirea celor doi tineri credincioşi, spre a fi cu adevărat o unire după voia lui Dumnezeu. Acum vom vorbi numai despre felul cum trebuie să decurgă în mod frăţesc şi evanghelic logodna şi nunta celor doi miri.

Dacă logodna are loc separat de cununie, ea se va oficia fie la biserică, fie la casa unuia dintre miri, iar adunarea va decurge, cu câţi vor fi prezenţi, în felul unei adunări obişnuite de evanghelizare.

Dacă logodna are loc odată cu cununia, atunci adunarea de nuntă începe de sâmbătă seara în felul adunărilor de evanghelizare, în spaţiul pregătit din timp pentru a încăpea întreg numărul fraţilor invitaţi.

Programul adunării de nuntă va cuprinde cuvântări, rugăciuni, poezii şi cântări – cântate cu vocea şi cu instrumentele – şi se va încheia de fiecare dată cu rugăciune. Este bine ca adunarea de sâmbătă seara să fie încheiată în aşa fel, încât să se poată servi masa înainte de miezul nopţii. În caz că adunarea se va prelungi după miezul nopţii, nu se va mai servi masa, ci toţi nuntaşii vor ajuna, în vederea slujbei Sfintei Liturghii de a doua zi.

În cazul în care din anumite motive adunarea de sâmbăta, premergătoare nunţii, nu va putea avea loc, tot programul nunţii se va desfăşura numai duminica. Dar, în nici o situaţie, slujba cununiei nu se va oficia sâmbăta.

Duminica, programul începe dimineaţa cu rugăciune. Cuvântul de învăţătură ce va urma va avea în obiectiv Taina Sfintei Cununii, rostul dumnezeiesc al acesteia şi asemănarea legăturii dintre mire şi mireasă cu aceea dintre Hristos şi Biserica Sa. Din această asemănare decurg atât frumuseţea, cât şi responsabilităţile vieţii de familie în împlinirea voii lui Dumnezeu.

Înainte de plecare la Sfânta Liturghie, se roagă naşul, apoi mirele şi mireasa, în faţa marelui pas de taină spre care se duc, mulţumind Domnului pentru părinţi şi fraţi şi cerând ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru începutul vieţii noi spre care merg.

După aceea, încolonaţi frumos, mirii şi naşii, împreună cu toţi fraţii şi surorile, merg în ordine, cântând, până la biserică, unde participă la Sfânta Liturghie şi la săvârşirea Tainei Cununiei.

Mireasa poate fi sau nu îmbrăcată în chip deosebit. Dar pentru cea credincioasă nu podoabele din afară sunt adevăratele podoabe. Mai împodobită va fi aceea care va fi gătită cu smerenia (I Tim. 2, 9; I Petru 3, 3).

După Taina Cununiei, la fel, încolonaţi, se întorc la locul nunţii, unde se continuă programul.

În toate situaţiile va fi invitat cu dragoste preotul, încă de la biserică, spre a da binecuvântarea mesei şi nunţii, după care se vor ruga şi fraţii.

Pentru ca partea “Mariei” să fie întotdeauna pe primul plan, socotim că atât pregătirea bucatelor, cât şi servirea lor trebuie să decurgă sub semnul cumpătării şi al simplităţii.

Spre sfârşitul servirii mesei, doi sau trei fraţi de încredere ai mirilor vor trece prin faţa nuntaşilor câte un coşuleţ acoperit, în care fiecare dintre cei prezenţi vor pune, ca dar pentru miri, o sumă de bani, după dragostea şi după puterea sa, ştiind că aceasta este nu numai o binefacere, dar şi o datorie a fiecăruia dintre cei care iau parte la nuntă. Aceasta, ca o încurajare pentru noua familie, dar şi ca o mică participare la acoperirea cheltuielilor care totdeauna se fac pentru o nuntă. Acesta este un bun obicei rămas de la strămoşii noştri.

După servirea mesei, se va începe adunarea de nuntă propriu-zisă după modelul adunărilor de evanghelizare.

Toate vorbirile, declamările, cântările şi rugăciunile trebuie să fie potrivite cu momentul nunţii şi cu învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu pentru viaţa fiecăruia dintre cei prezenţi:

  • pentru tineri, să ştie cum să se pregătească pentru căsătorie;
  • pentru miri, să ştie cum să se poarte unul faţă de celălalt şi amândoi faţă de Hristos şi faţă de oameni;
  • pentru ceilalţi, lucruri trebuitoare pentru viaţa lor de familie, de părinţi, de fraţi, de oameni în societate şi în viaţa spirituală.

Nici un fel de băuturi alcoolice nu sunt îngăduite la nunţile frăţeşti. Şi nici un fel de muzică şi cântare lumească.

Totul trebuie să decurgă, de la început şi până la sfârşit, numai în aşa fel, încât Domnul Iisus, şi Maica lui Sfântă, şi ucenicii Săi să poată sta cu bucurie, tot timpul, ca la nunta din Cana, împreună cu cei ce petrec.

Încheierea se va face ca la adunările de evanghelizare, atunci când va fi potrivit, mai înainte ca mulţimea să se grăbească la plecare. Trebuie ca încheierea şi rugăciunea să nu se facă niciodată în zgomotul grabei, ci mai din timp, cât încă totul este liniştit, pentru ca să fie timp şi pentru despărţirea la care fiecare mai are de vorbit cu alţii.

Doamne, binecuvântează nunta…

Doamne, binecuvântează nunta mirilor iubiţi,

toată viaţa lor cu Tine fă-i să fie fericiţi,

binecuvântată fie de-azi unirea lor deplin,

dragoste şi bucurie s-o-ncunune-n veci. Amin.

Doamne, binecuvântează-i pe tot drumul vieţii lor,

în tot lucrul lor să aibă pace, dragoste şi spor,

binecuvântată fie casa unde merg şi vin,

în odihnă şi-n iubire să trăiască-n veci. Amin.

Doamne, binecuvântează-i şi-n Trecut şi-n Viitor,

cu toţi câţi le-au fost nainte şi vor fi în urma lor,

binecuvântaţi părinţii şi copiii lor deplin,

mântuirea Ta s-o vadă toţi ai lor în veci. Amin.

Doamne, binecuvântează rugăciunea lor oricând,

când Te vor chema, cu grabă şi iubire răspunzând,

binecuvântaţi să fie dragii noştri miri deplin,

viaţa lor să fie-o nuntă dulce până-n veci. Amin.

d) Înmormântări şi parastase

Ca nişte adevăraţi creştini care cunoaştem nădejdea Evangheliei în învierea şi fericirea veşnică a celor adormiţi în Domnul, noi, ostaşii Domnului, întâmpinăm moartea trupească şi petrecerea spre veşnicie a celor iubiţi ai noştri cu dulcea mângâiere că despărţirea noastră de morţii noştri este foarte trecătoare şi că revederea noastră va fi fericită în curând, când trâmbiţa Învierii ne va trezi pe toţi. Şi venirea Domnului nostru Iisus ne va reuni iarăşi, pe totdeauna în viaţa cea fără de moarte şi fericirea cea fără de sfârşit, după cum ne face cunoscut Apostolul Neamurilor la I Tesaloniceni 4, 13: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde”.

De aceea, noi vom face totul ca, chiar de la plecarea în veşnicie a sufletului iubit, continuând cu serile de priveghere lângă sicriu şi până la mormânt, toate zilele de jale să fie evlavioase şi solemne. Nu numai că nu vom îngădui obiceiuri urâte, lumeşti şi păgâneşti, ci vom căuta ca tot timpul să fie ocupat cu rugăciune, cu citirea Psaltirii, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântări duhovniceşti şi cu tot ce poate fi plăcut Domnului şi folositor sufletelor celor ce sunt de faţă, potrivit cu acest moment.

Să se simtă totul străbătut de cutremurul sufletesc al tainei care se petrece cu moartea şi cu sufletul, îndemnându-i pe cei prezenţi la a se pregăti fiecare pentru întâlnirea cu propria sa moarte – întâlnire pe care nimeni nu şi-o ştie când şi unde şi cum poate surveni. Trebuie făcut totul pentru ca sufletul care pleacă la Domnul să fie însoţit şi petrecut într-un chip vrednic şi plăcut înaintea Domnului.

Dacă este obiceiul locului să se dea mâncare, să se dea – dar fără nici un fel de băutură alcoolică. Cine va putea înţelege acest lucru va găsi că este mai bine aşa. Iar cine nu vrea să înţeleagă, nici să nu înţeleagă. Noi nu trebuie niciodată să facem plăcerea păcatului, spre bucuria lui Satana, cu preţul vătămării lui Dumnezeu, oricât ne-ar costa aceasta şi oricine ar fi să se supere pe noi pentru aceasta.

Nu putem face nimic mai cu folos pentru sufletul celui plecat şi mai pe placul Domnului ca a dărui cât mai mult celor lipsiţi. Nu trebuie să-i săturăm pe cei sătui, nici să-i umplem pe cei plini, ci să-i săturăm pe cei flămânzi şi să-i îmbrăcăm pe cei goi, după cuvintele Domnului puse anume la începutul acestor descrieri pentru a ne fi nouă o poruncă şi o îndrumare despre felul cum trebuie să fie mesele şi petrecerile noastre… şi într-o astfel de împrejurare. Încărcate nu cu mâncare pieritoare (care putrezeşte împreună cu stomacul în care merge), ci cu mâncare nepieritoare, care hrăneşte sufletul şi-l întăreşte pentru luptă şi biruinţă spre cununa vieţii veşnice, dacă suntem cu adevărat oameni duhovniceşti.

Săraci şi goi vom avea oricând şi oricare îi vom căuta. Mergeţi la azilele de bătrâni, la orfelinate, la spitalele de bolnavi mintali – şi veţi vedea câţi “fraţi mai micuţi” ai Domnului vă aşteaptă acolo. Şi veţi vedea cum trebuie împlinită Evanghelia şi care este adevărata pomană.

Cine va vrea să înţeleagă şi să facă aşa cum spunem noi aici, va afla adevărata bucurie şi răsplătire, ascultând voia lui Dumnezeu. Iar cine nu vrea să înţeleagă – să nu înţeleagă! (I Cor. 14, 37-38). Slăvit să fie Domnul!

Ce suntem noi, Doamne?

Ce suntem noi, Doamne? – umbră şi părere,

un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere.

Ce curând ne creşte şi ne ia pământul!

Izvorâm cu apa şi plecăm cu vântul…

Ce lăsăm noi, Doamne, la plecarea noastră

din taina cea neagră spre taina albastră?

Vrednică-i de mila şi zările Tale

doar urma luminii pe-a dragostei cale.

Ce luăm noi, Doamne, din visul opririi?

– doar sfânta cenuşă jertfită iubirii,

cereasca mireasmă ce-am ars rugăciunii

şi roua de aur din ochii minunii.

Ce ţinem noi, Doamne, al nostru-n vecie?

– doar ce dăm acuma la alţii şi Ţie,

doar dulcea tăcere sfinţită-n suspine,

doar ceasul de taină trăit lângă Tine.

2. Comemorări anuale

Aceste comemorări anuale se fac cu deosebire în localităţile unde se află mormintele unor personalităţi din istoria Oastei, dar şi în orice alte localităţi, pentru fraţii care nu pot participa la Adunarea Comemorativă pe Ţară. Au intrat în tradiţia Oastei Domnului trei mari adunări comemorative ale datelor:

  1. 29 Ianuarie 1946
    Trecerea în veşnicie a fratelui învăţător Ioan Marini, om al rugăciunii şi trăitor deplin al Evangheliei lui Hristos, el a fost una din calfele credincioase ale Părintelui Iosif Trifa. A fost înmormântat la data de 2 februarie 1947, în cimitirul din comuna Săsciori, judeţul Alba.
  2. 12 Februarie (1938)
    Trecerea la Domnul a Părintelui Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al Oastei Domnului, a cărui înmormântare a avut loc în ziua de 16 februarie 1938 în Cimitirul Central din Sibiu.
  3. 20 Iunie (1989)
    Trecerea la Domnul a fratelui Traian Dorz, psalmist al Oastei Domnului şi luptător neînfricat pentru Hristos, o altă calfă credincioasă a Părintelui Iosif Trifa. Înmormântarea sa a avut loc în data de 22 iunie 1989 în cimitirul din Mizieş, judeţul Bihor.
    Programul acestor adunări trebuie să cuprindă referiri la viaţa şi activitatea personalităţilor comemorate, precum şi îndemnuri pentru urmarea pildei vieţii lor.
    Astfel de adunări pot avea loc şi în alte localităţi din ţară şi de peste hotare, pe plan local, pentru comemorarea unor fraţi care, în mod deosebit, s-au remarcat prin zelul şi exemplul activităţii lor în Biserică şi în Lucrarea Oastei.

3. Serbări anuale

  1. Rusaliile – Praznicul Oastei Domnului Încă din timpul vieţii sale, pe când se afla pe patul de suferinţă, Părintele Iosif Trifa ne-a lăsat, ca pe un testament sfânt, îndemnul de a ne întâlni în fiecare an, la Praznicul Pogorârii Sfântului Duh, în jurul mormântului său: “…vă rog pe toţi care credeţi că v-am făcut vreun bine sufletesc să nu mă uitaţi. Să veniţi la mormântul meu. În fiecare an la Rusalii, să veniţi când şi câţi veţi putea la mormântul meu cu flori, cu cântări, cu rugăciuni, cu vorbiri, cu Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia), pentru ca şi dincolo de mormânt să mă încredinţez şi să mă bucur că Oastea Domnului cea vie trăieşte, lucrează şi biruieşte” (“Ecoul”, nr. 5 / 1 aug. 1937, p. 4).Această adunare începe de sâmbăta seara, după ce toţi fraţii şi surorile iau parte la slujba Vecerniei de la Catedrala Mitropolitană din Sibiu. A doua zi, duminica, în însăşi ziua Praznicului, la mormântul Părintelui Iosif Trifa, programul adunării Oastei, respectiv rugăciunile, cântările, poeziile şi cuvântul fraţilor, este precedat de Sfânta Liturghie oficiată în acelaşi loc şi se încheie cu slujba unui parastas pentru toţi înaintaşii Oastei Domnului.Deplasarea spre catedrală şi reîntoarcerea la Casa Oastei, ca şi deplasarea de a doua zi spre cimitir se face în coloană organizată, în frunte aflându-se preoţii şi purtătorii steagurilor Oastei veniţi din diferite zone ale ţării. Marşul e însoţit de cântări mobilizatoare din repertoriul muzical al Oastei Domnului.

    Potrivit tradiţiei moştenite încă de pe vremea Părintelui Iosif Trifa, fraţii se spovedesc şi se împărtăşesc în cadrul acestei Sfinte Liturghii, arătând şi prin acest act recunoştinţa faţă de întemeietorul Oastei, care a fost “soţ cu altarul”. Pregătiţi astfel, cei care n-au făcut încă legământul de intrare în Oastea Domnului, îl vor depune în timpul rugăciunii de încheiere sau la chemarea ce se va face pentru aceasta. Tot acum se pot lua şi hotărârile de predare în slujba Domnului, în vederea legământului ce se va face ulterior, aşa cum s-a specificat la capitolul referitor la hotărâre şi legământ din acest Dreptar.

    Cei care nu pot lua parte la Marea Adunare de la Sibiu vor organiza adunări locale cu aceeaşi rânduială şi evlavie. Astfel, întreaga ţară se va afla într-o unitate de cuget şi de simţire, larg-cuprinzătoare.

  2. Adunarea de Tineret pe Ţară Dacă în vremurile dintâi ale Oastei, aceste adunări erau sporadice – şi foarte rare în timpul dictaturii atee – în vremea din urmă ele au căpătat un caracter tradiţional. În fiecare an, în Sâmbăta Tomii, în diferite localităţi importante, se organizează, pe rând, Adunarea de Tineret pe Ţară a Oastei Domnului. Se alege o temă centrală care este dezbătută apoi de către participanţi, îndeosebi de către cei tineri, după un plan orientativ întocmit de fraţii de răspundere. După nominalizarea localităţii în care va avea loc adunarea şi după stabilirea temei, acestea se fac publice prin foaia centrală, “Iisus Biruitorul”.Adunarea este precedată de un marş pe un traseu dinainte stabilit, de la locul de întâlnire până la biserica unde se va oficia un Te-Deum. În cazul în care se află un monument al eroilor pe traseul străbătut, se face acolo o slujbă de pomenire. Dacă adunarea nu va putea avea loc în biserică, se organizează în continuare un alt marş pe un traseu stabilit până la locul pregătit pentru desfăşurarea lucrărilor Adunării.Pe parcursul dezbaterilor vor fi antrenaţi cât mai mulţi tineri la discuţii, într-o atmosferă de efervescenţă duhovnicească.

    Temele dezbătute şi concluziile vor apărea în publicaţiile Oastei Domnului: “Iisus Biruitorul” şi revista “Timotheos”.

    Conform aceleiaşi structuri organizatorice, pot avea loc şi alte tipuri de întâlniri ca: simpozioane sau conferinţe naţionale. La toate aceste manifestări se vor dezbate probleme ce privesc viaţa tinerilor şi pregătirea acestora pentru a da un răspuns întrebărilor pe care le ridică realităţile vieţii contemporane.

    Se pot organiza şi alte adunări cu tineri şi adulţi, în care să se manifeste recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru roadele anului, (Serbarea Roadelor), pentru Anul Nou (Revelionul creştin) sau pentru omagierea femeii creştine (Ziua femeii creştine) etc. Această ultimă serbare va avea loc în Duminica Mironosiţelor, deoarece sfintele femei din toate timpurile, şi îndeosebi Maica Domnului nostru Iisus Hristos, sunt adevăratele modele pentru femeile creştine dintotdeauna.

4. Întâlniri ocazionale

  1. Sfatul frăţesc Fiecare adunare locală este condusă de un Sfat Frăţesc Local compus din 3-9 membri, preoţi sau mireni, devotaţi principiilor Oastei Domnului. Reprezentanţii desemnaţi de Sfaturile Frăţeşti Locale se vor constitui în Sfaturi Frăţeşti Zonale, compuse din 9-17 membri.La nivel de ţară, reprezentanţii Sfaturilor Frăţeşti Zonale vor constitui Sfatul Frăţesc pe Ţară, care este forul suprem al Oastei Domnului.În adunările de sfat frăţesc se discută problemele ridicate de adunările locale, zonale ori de cele de nivel naţional. La toate nivelele, aceste adunări încep şi se încheie cu rugăciune. În cuprinsul lor trebuie să fie un cuvânt de învăţătură urmat de programul pentru care s-a convocat respectivul Sfat Frăţesc.
  2. Adunări cu preoţii ostaşi ori simpatizanţi ai Oastei Părintele Iosif Trifa, întrebat fiind când se va încheia misiunea Oastei Domnului, a răspuns: Atunci când toţi preoţii vor deveni ostaşi ai Domnului.În ultima vreme, tot mai mulţi preoţi s-au ataşat ideilor Oastei Domnului, unii dintre ei devenind ostaşi ai Domnului, cu legământ. Tocmai pentru a se realiza o mai vie legătură şi cunoaştere reciprocă, s-au organizat astfel de întâlniri periodice la Casa Centrală a Oastei, în Sibiu.Prin aceste întâlniri şi prin contactul nemijlocit cu adunările Oastei Domnului, slujitorii Sfintelor Altare îşi dau seama tot mai mult de misiunea pe care o au şi de aportul oferit de către Oastea Domnului în pastoraţie şi în misiunea de apărare şi consolidare a credinţei.

    Adunările de acest fel au întotdeauna o tematică specifică întocmită de preoţii ostaşi în colaborare cu fraţii din conducerea Oastei Domnului, care răspund de activitatea misionară. Tematica se anunţă din timp în publicaţia centrală a Oastei Domnului, după un plan de dezbatere, pentru ca participanţii să poată reflecta asupra problemelor ce se vor aduce în discuţie. Conţinutul şi concluziile problemelor dezbătute vor fi publicate în “Iisus Biruitorul”. Periodic, se pot tipări broşuri cu prezentări detaliate ale acestor adunări.

  3. Adunări cu copiii “Educaţia copiilor începe cu douăzeci de ani înainte de naşterea lor” – zicea Badea Cârţan, ţăranul înţelept şi drept-măritorul creştin. Viitorii credincioşi sunt copiii de azi, dacă ştim să-i creştem în cunoaşterea şi în ascultarea de Hristos şi de Biserica Lui. În unele adunări mari, unde copiii sunt numeroşi, formarea conştiinţei lor religioase şi a viitorului lor profil de oameni credincioşi sunt lăsate la voia întâmplării. Dacă, neglijându-i, pot deveni acum o problemă pentru disciplina din adunare, pe viitor, dacă nu-i creştem în frica de Domnul şi în ascultarea de El, ei pot deveni probleme pentru ei înşişi, pentru familia lor şi pentru adunarea şi Biserica din care fac parte. Aşa se întâmplă că din părinţi credincioşi ies, în final, tineri şi oameni necredincioşi. Iată de ce adunarea copiilor trebuie privită cu toată seriozitatea, de educaţia lor religioasă şi civică depinzând viitorul Bisericii şi al Naţiunii. E bine ca aceste adunări să fie făcute pe nivele de vârste: cu preşcolarii, cu şcolarii mici etc. Sfaturile Frăţeşti Locale sau Zonale vor desemna fraţii sau chiar surorile care să răspundă de aceste adunări.Conţinutul acestor adunări va fi organizat în funcţie de pragul de vârstă al copiilor. Se va pune un accent deosebit pe formarea receptivităţii religioase a acestora, folosindu-se povestiri adecvate vârstei, cântări potrivite, poezii, concursuri cu premii stimulative etc.La copiii de vârstă şcolară se va urmări cunoaşterea unor cărţi din Vechiul Testament şi a întâmplărilor şi pildelor din Noul Testament, precum şi a noţiunilor de credinţă din catehismul ortodox.

    Prin programul acestor adunări, copiii trebuie obişnuiţi cu rugăciunea şi cântarea în comun, cu formarea unor deprinderi şi convingeri de conduită creştină.

  4. Adunări zonale cu tineretul Aceste adunări au o frecvenţă periodică, urmărind o tematică solicitată de înseşi problemele adolescenţilor şi ale tinerilor. În aceste adunări, tinerii învaţă a se adânci în textele biblice, folosindu-se de învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, respectiv de Catehismul Creştin Ortodox, precum şi de cele ale înaintaşilor Oastei Domnului. În felul acesta ei vor avea o înţelegere corectă a Cuvântului lui Dumnezeu, fiind feriţi de interpretări subiectiviste care îi scot pe unii din sfera credinţei celei adevărate. Toate aceste cunoştinţe vor fi legate de viaţa lor de zi cu zi. A gândi creştineşte înseamnă a trăi creştineşte.Tematica dezbaterilor va cuprinde şi probleme generale, dar şi probleme concrete ale luptei tinerilor pentru a deveni adevăraţi ostaşi ai lui Hristos. Este cel mai bine ca tematica acestor adunări zonale de tineret să fie generalizată pe toată ţara, fără a se pierde din vedere aspectele specifice zonei. Programul poate fi publicat de fiecare dată în foaia “Iisus Biruitorul”.Aceste adunări vin în completarea orelor de religie de la şcoală, fiind un auxiliar preţios pentru profesorul de religie şi pentru educaţia moral-cetăţenească a tineretului şcolar.

    E bine să fie organizate şi adunări de tineret cu studenţii. Ele sunt de o mare importanţă pentru că la acest nivel de vârstă şi de pregătire tinerii îşi consolidează deprinderile şi convingerile religioase. Ei trebuie să fie în stare să-şi apere convingerile, acestea devenindu-le un adevărat mod de existenţă.

    În orice societate, categoria socială a studenţilor este cea mai importantă din punct de vedere al vieţii unei naţiuni pe toate planurile. Este categoria cea mai activă care promovează noul şi direcţionează viitorul. Tineretul actual, fiind sub influenţa activă a New-Age-lui, a religiilor orientale, trebuie să aibă formate convingeri ferme despre lume şi viaţă, o filozofie creştină a existenţei şi să fie ancorat solid în cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi a Patrimoniului spiritual al Bisericii. Numai când tineretul va lua atitudini de viaţă ferme şi va fi capabil să le şi apere cu preţul vieţii, viitorul Bisericii şi al Neamului va fi asigurat.

  5. Adunări cu surorile căsătorite În prezent, familia este ţinta numărul unu a forţelor întunericului. În concepţia unor sociologi şi a unor filozofi de azi, nu familia este celula de bază a societăţii, ci individul. În acest sens, familia nu mai este locul unde Dumnezeu îşi face lucrarea Sa. Unitatea ei poate fi distrusă, iar individul, aflat singur în faţa destinului, poate fi influenţat să apuce orice cale.Aceste adunări vor fi organizate şi conduse de fraţi; în ele pot activa şi surori cu experienţă duhovnicească şi familială, considerate drept modele de viaţă creştină în zonă. Tematica va aborda probleme specifice surorilor, uneori chiar şi aspecte cu caracter mai intim, ce nu pot fi expuse în alt fel de adunări. Nu se poate stabili un tratament corect fără un diagnostic corect. De aceea se cere ca surorile să aibă o deplină încredere în fraţii care conduc aceste adunări.Un rol deosebit îl au surorile bătrâne. Potrivit îndemnului Sfântului Apostol Pavel dat ucenicului Tit – ca bătrânele “să înţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii şi să fie cumpătate, curate, gospodine bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat Cuvântul lui Dumnezeu” (Tit 2, 4-5) – şi surorile noastre în vârstă trebuie să-şi asume această responsabilitate de a veni în sprijinul surorilor mai tinere.
  6. Adunări cu fraţii căsătoriţi Fiind vorba de familie, rolul fraţilor în calitate de soţi şi taţi este tot atât de important pentru buna creştere a copiilor, ca şi al surorilor. Însă, aşa cum Hristos este capul Bisericii, şi bărbatul este capul familiei. Pentru a onora cu adevărat această datorie, fraţii noştri trebuie să se ridice la înălţimea responsabilităţii pe care Însuşi Hristos Domnul le-o atribuie. Autoritatea tatălui într o familie rezultă din felul în care el ştie, la rândul lui, să se supună autorităţii Domnului Iisus. Autoritatea lui decurge nu dintr-un exces de asprime faţă de cei pe care Dumnezeu i-a rânduit să le fie cap, ci din dragostea şi felul în care ştie să rezolve cu pricepere şi demnitate interesele spirituale şi materiale ale familiei. Blândeţea şi răbdarea, asprimea şi bunătatea, îngăduinţa şi exigenţa, consecvenţa în trăirea Cuvântului lui Dumnezeu, felul în care păstrează contactul cu Dumnezeu prin rugăciune, toate acestea îl impun în faţa familiei, făcându-i recunoscută autoritatea în toate împrejurările. Familia nu este un fel de proprietate de care bărbatul dispune în mod absolut, ci este locul unde Dumnezeu l-a rânduit pe acesta ca împreună cu cei dragi să poată face voia Domnului. Excesele de autoritarism sau lipsa totală de autoritate sunt la fel de dăunătoare. În numele autorităţii paterne, el nu poate să dea curs unor slăbiciuni care duc la pierderea încrederii celor din familie. Modelul oricărui bărbat este acela al omului desăvârşit care este Omul Iisus Hristos.De obicei copiii vorbesc mai mult de mamă şi sunt mai ataşaţi de duioşia şi de dragostea ei răbdătoare. Dar sunt destule cazuri în care copiii îşi aduc mai târziu aminte cu adâncă recunoştinţă de tatăl lor. Şi asprimile din copilărie ale acestuia le apar acum pe deplin motivate. Astfel, ei înşişi se învaţă să mânuiască la momentul potrivit asprimea sau blândeţea, ajungând să devină nişte bărbaţi adevăraţi în Hristos. Unitatea dintre tată şi mamă va influenţa pozitiv unitatea întregii familii. Tatăl şi mama sunt părţi ale unui întreg şi numai viaţa lor ascunsă cu Hristos în Dumnezeu poate face ca familia să devină un model de rai în miniatură, un fel de pregustare a împărăţiei lui Dumnezeu încă de aici de pe pământ.Şi această adunare trebuie să aibă o tematică bine alcătuită, tratând problemele acute ale fraţilor, unele din ele neputând fi abordabile în alt fel de adunări.

Se mai pot organiza întâlniri frăţeşti şi cu alte diferite ocazii sau pe categorii de profesii, înclinaţii ori vocaţii etc. În toate aceste întâlniri însă nu trebuie pierdut nici o clipă din vedere obiectivul major al acestora: întâlnirea cu Hristos şi străduinţa de a ne modela după chipul voii Sale prin păstrarea specificului Oastei Domnului, pe care l-am moştenit de la înaintaşii noştri.


Încheiere

Domnul Dumnezeul nostru, în înţelepciunea Lui cea nespus de mare şi felurită, a făcut ca fiecare lucru nevăzut să aibă o formă a lui văzută. Sufletul cel nevăzut are trupul văzut. Miezul cel nevăzut are coaja văzută. Înţelesul cel nevăzut are forma văzută…

Şi Dumnezeu, făcându-le acestea, ne-a dat nouă priceperea prin care le putem şi cunoaşte, dar şi preţui după însemnătatea lor, cele nevăzute având totdeauna însemnătatea cea mai dintâi şi preţul cel mai mare. Aceasta trebuie să fie totdeauna regula după care se călăuzeşte un om duhovnicesc.

Lucrarea Oastei Domnului, fiind o lucrare curat duhovnicească, vie şi evanghelică în Biserica noastră străbună, se înţelege că trebuie să pună preţul cel mai mare întâi pe duh, şi apoi pe literă; pe miez, şi apoi pe coajă; pe fond, şi apoi pe formă – deci în primul rând pe suflet, şi apoi pe trup. Pe cele cereşti, şi apoi pe cele pământeşti. Pe cele veşnice, şi apoi pe cele trecătoare.

În cele înşiruite până acum aici, sunt strânse cu migală şi aşezate mai la îndemână câteva reguli de viaţă trupească şi sufletească, precum şi câteva principii esenţiale de învăţătură şi credinţă, în vederea împlinirii lor practice, întemeiate în totul pe poruncile lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, pe învăţăturile Sfintei Biserici – date prin Părinţii şi înaintaşii noştri sfinţi – şi pe îndrumările insuflate de Duhul Sfânt profetului Său din vremea noastră, Părintele Iosif Trifa, cel prin care am fost noi născuţi în Hristos la o viaţă nouă în Oastea Domnului.

Toate acestea sunt îndatoriri de urmat pentru fiecare dintre noi, cei care dorim să facem parte din Frăţietatea Oastei Domnului, în Biserica noastră strămoşească, pentru mântuirea sufletului nostru şi al semenilor noştri, prin credinţă, pentru biruinţa Evangheliei în viaţa Bisericii noastre şi a poporului nostru.

Ne vom grăbi însă îndată să spunem, împreună cu Părintele Iosif, că, oricât de bune, de frumoase şi de adevărate ar fi aceste învăţături şi rânduieli, fără harul şi revărsarea Duhului Sfânt în viaţa noastră a fiecăruia şi fără trăirea lor întocmai, ele nu vor putea rodi şi folosi la nimic. Fără dragostea lui Hristos în inimă, totul este greu, uscat şi sterp.

Pentru cine nu vine în Oaste sau nu rămâne în ea cu un duh smerit şi sincer, ele vor fi neplăcute, neiubite şi neascultate.

Cei fără naşterea din nou le vor dispreţui.

Cei fără frica lui Dumnezeu le vor călca în picioare.

Cei fără conştiinţa răspunderii le vor lua în râs.

Cei uşuratici şi rău intenţionaţi le vor răstălmăci şi le vor strâmba.

Nu pentru aceştia am strâns aceste învăţături, căci cine nu ascultă de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, desigur, nu va asculta nici de acestea. Ci ne-am ostenit şi am adunat aceste mărgăritare de mare preţ, ca să le punem la îndemâna acelora care, cu un cuget curat şi cu temere de Dumnezeu, se gândesc şi se roagă pentru mântuirea cea scumpă a sufletului lor. Pentru aceste scumpe şi smerite suflete care au venit în Oastea Domnului şi care vor mai veni încă în această sfântă lucrare de mântuire, nu ca să se laude, nici să facă dezbinări, ci să-şi dobândească iertarea păcatelor şi să-şi afle viaţa veşnică, am scris acest Dreptar.

Aceste suflete sunt acum sute de mii şi vor fi mii de mii, pentru că tot ce a hotărât Domnul se va împlini cu credincioşie, fără să poată fi nimicit de nici o putere dinlăuntru ori din afară. Numele lor sunt scrise nu numai în Cartea Oastei văzute, ci mai ales în Cartea Vieţii Veşnice.

Sufletele acestea curate se vor bucura, aflând adunate aici într-un mănunchi fericit aceste învăţături de temelie şi le vor primi, hrănindu-se cu ele şi îndreptându-se după lumina lor pe urmele lui Hristos şi ale înaintaşilor noştri.

Şi noi, ostaşii Domnului, suntem trecători. Oricare dintre noi avem numai o vreme scurtă de trăit şi de luptat în lumea aceasta. Dar Oastea este veşnică. Ea va rămâne în Biserica Luptătoare până la Venirea Domnului şi Îl va întâmpina în Slavă, contopindu-se cu Biserica Biruitoare, pentru a merge împreună cu El în veşnicie.

S-a dus Părintele Iosif, cel prin care Domnul a trezit această nenumărată şi sfântă Oştire… S-au dus, rând pe rând, şi toţi ceilalţi înaintaşi ai noştri care, ca nişte viteji ai Domnului, l-au însoţit pe trimisul lui Dumnezeu, luptând alături de el sub steagul cel minunat al acestei Oştiri cereşti… Ne vom duce, la rândul nostru, şi noi, cei care mai suntem rămaşi din primele rânduri… Dar Oastea Domnului va rămâne mereu, pentru că în fruntea ei merge Marele Biruitor Iisus, primenindu-Şi mereu rândurile cu alţi şi alţi noi ostaşi tineri şi viteji, care vor duce mereu înainte Steagul Său şi lupta Sa până la Victoria Finală.

Câtă vreme erau în mijlocul nostru primii stegari, noi nu aveam nevoie să ne frământăm prea mult. La umbra lor, eram la adăpost de răspundere, iar pe urmele lor mergeam fără grijă.

Dar, pe măsură ce rămânem fără ei, avem tot mai mare nevoie de îndrumarea “Dreptarului Învăţăturii Sănătoase”, după care să ne călăuzim sigur, fără să fim în primejdia de a cădea în prăpăstiile care, şi la dreapta şi la stânga drumului, se cască lacome şi gata să ne înghită.

Şi, pentru că Oastea va rămâne ca un fluviu de apă vie, această apă vie trebuie să aibă săpată albia cea dreaptă şi adâncă prin care să curgă frumos şi rodnic spre viitor, până la sfârşitul soliei ei, a cărui vreme numai Duhul lui Dumnezeu, Care i-a hotărât şi începutul, ştie când va fi. O astfel de albie credem că este şi acest “Dreptar al Învăţăturii Sănătoase”.

Dorim să lăsăm acest Dreptar celor care vin – cu noi şi după noi – ca pe un Stâlp de foc noaptea şi ca pe un Nor luminos ziua, – deoarece cuvintele lui sunt Cuvântul. Iar Cuvântul e Hristos. În slujba acestui Cuvânt au căzut eroic pe câmpul de onoare al Evangheliei părinţii şi înaintaşii noştri, ţinând sus Solia Lui, pentru ca urmaşii s-o preia, ducând-o mai departe, până la Ţintă.

Şi, cum aceste adevăruri ne-au luminat şi ne-au călăuzit şi pe noi, dorim să-i lumineze şi să-i încălzească şi pe urmaşii noştri până în veac, ele fiind învăţătura pe care ne-a lăsat-o nouă întâiul ostaş al Domnului dintre noi, care este şi părintele nostru sufletesc (I Cor. 4, 15). Cu această solie a căzut el pe câmpul de onoare al lui Hristos, ţinând-o sus, pentru ca urmaşii trimişi s-o preia şi s-o ducă mai departe până la ţinta fericită.

Tot ce ne-a lăsat el de la înaintaşii săi rămâne o sfântă datorie pentru noi de ascultat şi de ţinut întocmai. Nimeni, din prezent sau viitor, nu are dreptul să adauge sau să scadă nimic din ceea ce ne-a fost lăsat de el, primit din partea Domnului prin marii înaintaşi pe urmele cărora el a mers atât de cutremurător şi credincios. Dacă pare că ceva este mai puţin spus sau mai neclar, din ceea ce ne-a lăsat el ca învăţătură de drum, şi cineva se va crede în măsură să schimbe vreun înţeles din cele ce el ni le-a lăsat, aşa cum le ştim şi le avem scrise în cărţile lui şi în foile sale, acel cineva trebuie mai întâi să fi făcut ceva mai mult şi mai bine pentru Hristos de cum a făcut Părintele Iosif Trifa. Până când nu vom vedea această dovadă, nu vom putea primi niciodată să ne spună nimeni ceva îndoielnic despre el, oricine ar fi acela.

Timpul, Roadele şi Adevărul mărturisesc despre Părintele Iosif ca despre un mare sfânt, prin care Duhul Sfânt a creat Oastea Domnului, că a fost un adevărat profet al lui Dumnezeu şi un strălucit slujitor al Bisericii noastre şi al poporului nostru credincios. Că omul acesta a făcut pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru Neamul nostru o lucrare atât de mare, încât încă nu-i nimeni în măsură să-i cântărească valoarea şi roadele.

Poate va mai trebui să treacă multă vreme până când cu toţii vom vedea cu adevărat uriaşele dimensiuni ale acestor valori. Şi atunci Istoria şi Dumnezeu îi vor face dreptate şi pe pământ, căci adevărul şi dreptatea au fost, amândouă şi deplin, de partea lui. Şi Hristos îl va despăgubi de tot ce a suferit pe nedrept pentru lumina pe care a aprins-o şi în care şi-a ars, alături de Jertfa lui Hristos, propria sa jertfă .

Multora dintre cei de azi, care s-au obişnuit fie cu nesupunerea, fie cu exagerările, desigur, le va fi greu să se supună acestor bune şi cumpătate rânduieli. Firii lumeşti, de care unii nu s-au lepădat venind în Oaste, nu-i place să se supună Voii lui Dumnezeu şi ascultării smerite, cum nu-i place viţei sălbatice de foarfecele care o curăţă şi de legătura care-o îndreaptă. Dar mlădiţa roditoare ştie că tocmai acestea o vor face să aducă tot mai multă şi mai dulce roadă bună. Iar Dumnezeu îngăduie acum ca în Lucrarea Lui să fie şi de aceştia. El încă nu trimite îngerii Săi să smulgă neghina din ţarina Lui. Dar încet-încet această lucrare o face Timpul, căci Timpul lucrează pentru Dumnezeu, alegând ce rămâne şi ce se aruncă. Timpul îi va cerne şi îi va alege sigur pe cei care sunt ai lui Dumnezeu şi pe cei care nu sunt ai Lui. La urmă vor rămâne sigur numai cei curaţi şi smeriţi.

Un om nou, aşa cum cer şi cum doresc să creeze aceste învăţături ale Cuvântului Sfânt, desigur că nu-i uşor, omeneşte vorbind, să fie cineva. Dar noi credem că, prin puterea lui Hristos, se poate. Pe această putere punem tot apăsul şi spre dobândirea ei îndemnăm cu fiecare cuvânt.

“Pot totul în Hristos, Care mă întăreşte” – este strigătul de biruinţă al unui om care a spus: “Nimic bun nu locuieşte în mine”, adică în firea mea omenească.

Pe puterea lui Hristos ne bizuim în totul.

Pe ea o cerem şi prin ea vom învinge.

El a biruit – şi noi vom birui, căci El a spus: “Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!”.

În grija cea sfântă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care este viu şi adevărat în veci şi Care ne-a poruncit şi ne-a îndemnat prin Duhul Său să strângem pentru credincioşii Săi şi pentru Lucrarea Sa aceste învăţături,

în grija şi în mâna Lui încredinţăm împlinirea lor. El să vegheze asupra lor, căci toate sunt Cuvântul Său cel curat şi viu. Atât în duhul, cât şi în litera lor.

Încredinţăm acest Dreptar în Mâna cea Înţeleaptă, Bună şi Puternică a Marelui Meşter şi Ziditor, Care Îşi construieşte acum Biserica din pietrele cele vii şi scumpe. El să folosească Dreptarul acesta pentru cioplirea şi aşezarea frumoasă a fiecărei pietre scumpe, în aşa fel, ca tot zidul şi toată lucrarea din care facem parte, fiecare dintre noi care ne lăsăm ciopliţi şi îndreptaţi, să fie cât mai frumoasă şi plăcută pentru Stăpânul şi Domnul nostru Iisus Hristos.

Doamne Duhule Sfinte, Care lucrezi în noi şi prin noi spre slava Tatălui Ceresc şi spre bucuria Mântuitorului şi Mirelui nostru Iisus, Te rugăm, revarsă-Ţi deplin puterea Ta peste toate aceste sfinte îndemnuri, ca ele să capete viaţă şi rod sfânt în toate sufletele chemate şi alese să facă parte din Oastea Ta de pe pământ până în ceruri şi din viaţa aceasta până în viaţa veşnică.

Iisuse Doamne, binecuvântează-le pentru Lucrarea Ta şi Lucrarea Ta să le binecuvânteze pentru Tine.

Şi pentru toate, slavă veşnică numai Ţie,

Marele nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,

acum şi în vecii vecilor. Amin.

Advertisements
Published in: on December 16, 2007 at 11:01 am  Leave a Comment  

The URI to TrackBack this entry is: https://traiandorz.wordpress.com/2007/12/16/dreptarul-invataturii-sanatoase/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: